Lebedele

de Hans Christian Andersen

Departe, tare departe de aici, pe meleagurile spre care îşi iau zborul rândunelele toamna, domnea un rege care avea unsprezece băieţi şi o fată, pe nume Elsa. Cei unsprezece fraţi, prinţişorii, purtau o cruce pe piept şi o spada la şold.

Când se duceau la şcoala, scriau cu beţigaşe de diamant pe tăbliţe de aur; învăţau pe dinafară tot atât de bine pe cât ştiau să citească. Trăiau, într-adevăr, ca nişte prinţi.

Surioara lor, Elsa, aşezată lângă ei pe un scăunel cioplit dintr-un cristal de stâncă, răsfoia o carte cu poze care valora, ea singură, cât jumătate din împărăţie.

Erau, aşadar, cât se poate de fericiţi, dar fericirea lor nu avea să mai ţină mult.

Tatăl lor, regele, care stăpânea peste toată acea ţară, rămăsese văduv. Aşa că se căsători pentru a doua oară, dar avu nenorocul să ia o regină haină la suflet, care nu putea suferi copiii. Prinţişorii şi surioara lor s-au putut convinge de asta încă din prima zi.

Intr-adevăr, la castel s-a încins o mare petrecere la care au fost poftiţi şi ei. Dar, în locul prăjiturilor şi merelor coapte pe care le primeau de obicei, noua regină şi proaspăta lor mamă vitregă le dădu doar nisip, spunând că şi acela era destul de bun pentru ei.

Săptămâna următoare, o trimise pe fetiţa la tara, la o familie de ţărani, şi nu-i trebui mult pentru a-i suci regelui minţile în aşa hal încât acesta uită cu totul de sarmanii lui prinţişori.

- Luaţi-vă zborul şi duceţi-vă să cutreieraţi lumea, le spuse regina cea haină la suflet, care era pe deasupra si vrăjitoare. Zburaţi de aici ca păsările cele mari.

Dar nu le-a putut face atâta rău pe cât ar fi dorit, caci ei s-au prefăcut în nişte frumoase lebede care îşi luara zborul, scoţând strigăte ciudate, pe deasupra palatului şi padurii.

Era dis-de-dimineata tare, cand au trecut pe la casuta in care statea sora lor, Elsa. La vremea asta, ea dormea. S-au invartit pe deasupra casei, si-au intins gaturile lungi si au batut din aripi, dar nimeni nu i-a vazut nici auzit. Asa ca au plecat mai departe, s-au inaltat deasupra norilor si s-au tot dus pana au ajuns la o padure, care se intindea chiar pana la marginea marii.

Micuţa Elsa rămase în coliba cu acoperiş de paie de la ţară. Se juca cu frunze verzi în lipsă de ceva mai bun, căci nu mai avea nici cărţi cu poze, nici alte jocuri. Străpungea una dintre ele cu acul şi privea spre soare prin gaură. I se părea că zăreşte ochii strălucitori ai frăţiorilor ei şi, de fiecare dată când razele fierbinţi ale soarelui îi mângâiau obrâjorii, se gândea la sărutările lor.

Zilele treceau una după alta, fără să se întâmple nimic. Când vântul ciufulea florile din grădina din faţa casei, Elsa le şoptea trandafirilor:

- Poate fi ceva mai frumos decât voi?

Iar trandafirii îşi scuturau căpşoarele lor drăgălaşe şi spuneau:

- Da, este prea frumoasa Elsa!

Duminica, atunci când bătrâna ţărancă se aşeza în pragul uşii să-şi citească rugăciunile, vântul venea să întoarcă paginile şi-i punea cărţii o întrebare:

- Este, oare, cineva mai credincios decât tine?

Iar cartea îi răspundea:

- Da, este preafrumoasa Elsa. Si trandafirii încuviinţau cu toţii.

Când a împlinit cincisprezece ani, Elsa a fost chemată înapoi, la palat. Dar când văzu cât de frumoasă se făcuse, reginei i se umplu inima de ură şi de furie. Ar fi prefăcut-o bucuroasă în lebădă şi pe ea, dar nu îndrăznea, pentru că regele vroia să-şi vadă fata.

A doua zi, dimineaţa devreme, regina se duse în baie, care era toată din marmură, cu perne moi şi covoare care îţi luau ochii. Luă trei broaşte râioase, le mângâie şi îi spuse celei dintâi dintre ele:

- Urcă-te pe capul ei când va veni la baie, ca să se facă la fel de proastă ca tine.

- Cocoaţă-i-te pe frunte, îi spuse celei de a doua, ca sa se facă la fel de urâtă ca tine, iar tatăl ei să nu o mai cunoască.

- Aşază-te pe inima ei, îi şopti celei de a treia, şi o să aibă gânduri urâte, în aşa fel încât ceilalţi să aibă de suferit de pe urma ei.

Dădu apoi drumul celor trei broaşte râioase în apa limpede, care căpătă numaidecât o culoare verzuie; o chema pe Elsa, o dezbrăcă şi îi porunci să facă baie. Elsa se întinse în apă, una din broaştele râioase îi inta in păr, alta i se urcă pe frunte, iar a treia i se aşeză pe piept.

Elsa nu păru să le ia în seamă şi, când ieşi din baie, trei maci roşii rămaseră plutind pe apă. Dacă nu ar fi fost veninoase şi nu ar fi fost sărutate şi mângâiate vrajitoare, broaştele ar fi fost preschimbate în trandafiri. Se prefăcură, totuşi, în flori, pentru că stătuseră pe capsorul şi pe inimioara Elsei. Căci micuţa era atât de cucernică şi de nevinovată, încât nici o vrajă nu o putea atinge.

Când văzu regina cea haină la suflet ce se intamplase, o frecă pe Elsa cu coji de nuci verzi ca s-o înnegrească; ii mânji obrajorii dragalaşi cu o unsoare scârboasa şi ii încâlci parul cel lung şi frumos. Acum îţi era cu neputinţă să o mai recunoşti pe frumoasa Elsa.

Când regele dădu cu ochii de ea şi văzu cum arată, se înspăimântă şi strigă că această sperietoare nu putea fi cu niciun chip fata lui. Si nimeni nu mai vroia să o recunoască, în afara câinelui de pază şi a rândunelelor, dar acestea erau doar nişte biete vietăţi care nu aveau dreptul să îşi spună părerea.

Sărmana Elsa izbucni în lacrimi şi se gândi la cei unsprezece frăţiori ai ei care dispăruseră ca prin farmec. Se furişă din palat şi rătăci toată ziua pe camp, până când ajunse în preajma pădurii celei mari. Era atât de supărată, că nici nu vedea pe unde merge. Totuşi, oricât de mâhnită ar fi fost, se gândea mereu că a plecat ca să-şi caute frăţiorii şi că aceştia, pesemne, colindau ca şi ea, lumea în lung şi în lat.

De-abia apucase să facă câţiva paşi în pădure, că se şi lăsă noaptea. Se rătăcise şi nu mai găsea drumul, aşa că se întinse pe muşchiul moale, îşi spuse rugăciunea de seară şi îşi puse capul pe rădăcina unui copac în loc de pernă.

Totul era liniştit. Noaptea era caldă; în jurul ei, sute de licurici străluceau în frunziş ca nişte mici flăcărui verzi, iar când se scutura vreo creangă parcă ploua cu stele.

Toată noaptea îi visa pe fraţii ei. Se jucau ca atunci când erau copii, scriau cu beţigaşe de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau pe vestita carte cu poze care preţuia cât jumătate de împărăţie.

Dar, pe tăbliţele lor, nu făceau doar zerouri şi bastonaşe, ci scriau şi despre isprăvile lor, despre tot ceea ce văzuseră şi despre tot ceea ce li se întâmplase când fuseseră despărţiţi.

In cartea cu poze totul prindea viaţă. Păsărelele ciripeau, oamenii ieşeau din carte şi stăteau de vorbă cu Elsa şi cu fraţii ei. Când întorceai pagina, alergau repede înapoi la locul lor, în aşa fel incat nimic să nu se schimbe în pozele din carte.

Când Elsa se trezi, soarele era deja sus pe cer. Nu putea să-1 vadă, căci copacii înalţi îşi întindeau deasupra ei crengile dese, dar razele lui se jucau printre frunze, părând nişte flori de aur.

Aerul era înmiresmat. Păsărelele ciripeau si veneau să se aşeze chiar pe umerii prinţesei. Auzea susurul apei curgând din mai multe izvoare ce se varsau toate într-un iaz înconjurat de verdeaţă.

Tufişurile dese erau străbătute de o potecă pe care cerbii veneau sa se adape în iaz, aşa că Elsa se putu strecura prin acel loc de trecere, până la malul apei.

Privi. Apa era atât de limpede încât, daca vântul n-ar fi clătinat frunzele copacilor, ai fi putut crede ca acestea sunt pictate in adâncul iazului, asa de desluşit se oglindea fiecare dintre ele.

De îndata ce se văzu in oglinda apei, Elsa se înfricoşă, într-atât era de neagră şi de urâtă. Luă un pic de apă in palmele ei micuţe şi îşi frecă ochii şi fruntea, iar pielea ei se facu din nou albă ca mai înainte. Işi lepădă straiele şi intra in iaz. Niciodată o fată de rege n-a fost mai frumoasa.

După ce se îmbrăcă, bău din pumni apa de la unul dintre izvoare, apoi se afundă în pădure, fara sa ştie încotro merge.

Se gândea la fraţii ei şi la bunul Dumnezeu, care, negreşit, nu avea să o părăsească. Cel care face să creacască merii sălbatici, pentru cei înfometaţi. Si chiar a dat peste unul dintre aceşti pomi, plin cu poame. Se opri să mănânce, mâncă pe săturate, sprijini crengile incarcate de fructe, cu proptele si îşi văzu mai departe de drum.

Liniştea era atât de adânca, incat isi putea auzi paşii si foşnetul frunzelor uscate sub tălpile ei. Nicio pasare nu era nicaieri, nicio raza de lumina nu reusea sa strabata prin frunzisul des.

Trunchiurile copacilor înalti, păreau atât de apropiate, când le priveai de la o oarecare depărtare, că ai fi zis că sunt zăbrelele de la fereastra unei temniţe. Niciodată în viaţa ei, nu mai pomenise Elsa o astfel de singurătate.

Când se făcu noapte, se simţi cuprinsă de o nelinişte adâncă. In muşchiul de pe jos nu se mai zărea niciun licurici. Se cuibări lângă un trunchi de copac şi adormi. In vis, i se păru că vede cum se îndepărtează crengile copacilor şi cum, printre ele, răsare chipul bunului Dumnezeu, care o priveşte cu multă înţelegere, în timp ce îngeraşi drăgălaşi se învârtesc în zbor, în jurul capului său.

Când se trezi în zori, Elsa nu mai ştia dacă visase sau totul fusese aievea.

După ce merse o vreme, întâlni o femeie bătrână, cu un coş cu porumbe. Ii întinse Elsei un pumn de porumbe, iar fata îi mulţumi şi o întrebă dacă nu văzuse cumva, trecând prin pădure, unsprezece prinţi.

- Nu, îi răspunse bătrânica, dar chiar ieri am văzut unsprezece lebede, fiecare purtând o coroană de aur pe cap, care pluteau duse de curent, pe râuleţul din apropiere.

O duse pe Elsa până în preajma malului râpos, la picioarele căruia curgea acel râuleţ. Copacii de pe cele două maluri îşi împreunaseră crengile, iar frunzele alcătuiau o boltă groasă deasupra apei.

Elsa îşi luă rămas bun de la bătrânică şi o luă pe firul apei, până în locul în care râuleţul se prăvălea în mare. In faţa ochilor avea acum întinderea nesfârşită a apei albastre, dar nu zărea nicio pânză, nici o barcă. Cum să mergi mai departe? Privea pietrişul de pe mal, rotunjit de valuri. Sticlă, fier, piatră, tot ceea ce fusese aruncat pe ţărm, fusese măcinat de ape, ajungând la fel de plăcut la pipăit, ca mâna prinţesei.

- Marea, îşi spuse Elsa, le rostogoleşte fără răgaz, netezindu-le toate denivelarile. Aş vrea să fiu la fel de neobosită. Inţeleg ceea ce vreţi să mă învăţaţi, valuri străvezii.

Printre alge, zări unsprezece pene de lebădă. Le adună şi făcu din ele un mănunchi. Erau presărate cu picături strălucitoare. Sunt oare, picături din apa mării sau lacrimi?

Era singură pe mal, dar nu-i păsa, atât era de prinsă de jocul nesfârşit al valurilor. Dacă un nor uriaş şi întunecat apărea deodată, marea părea să spună:

- Şi eu pot părea tot atât de aspră.

Când se stârnea vântul, valurile spumegau. Când stătea vântul, iar norii căpătau o culoare sângerie, marea semăna cu un bloc de marmură roz. Era ba albă, ba verde; dar, oricât de liniştită ar fi fost, mereu se auzea cum clipoceşte uşor la mal. Apa se înălţa şi se lăsa uşurel în jos, precum pieptul unui copil care doarme.

La apusul soarelui, Elsa zări la orizont unsprezece lebede mari, albe, cu coroane de aur pe cap, care se îndreptau spre ţărmul pe care se afla ea. Zburau una în spatele alteia, părând o panglică lungă şi albă. Elsa se ascunse în spatele unui tufiş. Lebedele se lăsară obosite pe pământ, aproape de ea, scuturându-şi aripile lungi şi albe.

De îndată ce soarele dispăru la orizont, penele căzură dintr-o dată, şi Elsa văzu unsprezece prinţi, unul mai frumos ca altul - fraţii ei. Bucuroasă, scoase un strigăt puternic, căci, deşi se schimbaseră mult, simţea, in adâncul inimii, că ei sunt.

Şi, atunci când fraţii o recunoscură pe surioara lor, care se făcuse mare si atât de frumoasă, nu mai stiură cu toţii ce sa facă de bucurie. Cu totii plângeau in acelaşi timp şi începură sa i povestească, cum puteau de repede, despre răutăţile mamei lor vitrege.

- Fraţii mei şi cu mine, spuse cel mai mare, zburăm atâta timp cât soarele străluceşte pe cer; căpătăm din nou înfăţişare omenească de cum dispare soarele. Aşa că trebuie să avem mare grijă să fim în preajma uscatului, la apusul soarelui. Dacă am mai fi încă în văzduh in clipa aceea, ne-am prăbuşi din înaltul cerului şi ne-am zdrobi de pământ.

- Nu locuim aici, ci de partea cealaltă a mării, într-un ţinut la fel de frumos ca şi acesta. Drumul este lung, trebuie să treci peste mare şi nu întâlneşti în cale, nicio insulă pe care să poţi să îţi petreci noaptea. Există, chiar în mijlocul apei, doar o stâncă pe care abia putem încăpea, dacă ne strângem unul în altul, aşa că ne putem odihni acolo. Când vine fluxul, valurile urcă până la noi, dar şi asa îi mulţumim bunului Dumnezeu, ca petrecem noaptea acolo, sub înfăţişare omenească. Fără această stâncă, nu ne-am mai putea revedea niciodată ţara, pentru că avem nevoie de două zile şi încă de cele mai lungi ale anului, pentru a trece marea. O dată pe an ne este îngăduit să venim aici şi să stăm unsprezece zile. Atunci zburăm pe deasupra codrului; ne uităm la castelul în care ne-am născut şi în care locuieşte tatăl nostru, şi la clopotniţa înaltă a bisericii, lângă care odihneşte sărmana noastră mamă.

Aici, copacii şi tufele ne sunt prieteni buni, iar cărbunarii îngână vechile cântece care ne făceau să dansăm în copilărie. Ceva ne cheamă mereu pe aceste meleaguri şi iată că tot aici te-am regăsit pe tine, draga noastră surioară! Mai avem două zile de stat; apoi trebuie să o pornim din nou la drum, peste mare ca să ne întoarcem pe acele frumoase meleaguri, care nu sunt ale noastre. Dacă te-am lua cu noi? Dar, cum să facem, n-avem nici barca, nici corabie!

- Cum aş putea oare, să vă scap? îi întrebă Elsa. Şi stătură la taifas aproape toată noaptea, aţipind de-abia într-un târziu, spre ziuă.

Pe Elsa o trezi zgomotul unor aripi care băteau deasupra capului ei. Erau cei unsprezece fraţi, prefăcuţi din nou în lebede, care se învârteau în cercuri largi deasupra ei. Se inălţau, se înălţau mereu. Apoi, se îndepărtară.

Dar, unul dintre ei, prâslea, rămăsese lângă sora lui, îşi puse capul in poala Elsei şi ea îl mângâie pe pene. Îşi petrecură toată ziua împreună. Ceilalţi se întoarseră spre seară şi, de îndată ce apuse soarele, căpătară din nou înfăţişare omenească.

- Mâine vom pleca peste mare şi nu ne vom întoarce decât peste un an. Dar nu putem să te lăsăm aici. Ai avea curajul să ne însoţeşti? Braţele noastre sunt destul de puternice ca să te cărăm, dacă ar fi nevoie, prin pădure, crezi că aripile noastre nu sunt destul de zdravene ca, împreună, să te purtăm pe deasupra mării?

- Fie, luaţi-mă cu voi, încuviinţă Elsa.

Fraţii îşi petrecură toată noaptea împletind o plasa cat mai trainică, din stuf şi răchită. Elsa adormi în plasa aceea şi, când răsări soarele, iar fraţii ei se prefăcură în lebede, aceştia apucară plasa in cioc şi îşi luară zborul, înălţându-se până la nori, împreună cu sora lor, care dormea liniştita mai departe.

Razele de soare o izbeau in ochi; atunci, una dintre lebede începu să zboare deasupra capului ei, ca să o ferească de lumină, cu aripile ei mari.

Când se trezi, Elsa crezu că încă viseaza, atat de minunat i se părea să fie purtată astfel in văzduh, pe deasupra mării şi a norilor. Lângă ea se afla o creangă plină cu poame gustoase si o grămăjoară de rădăcini hrănitoare. Tot prâslea se gândise şi la asta. Ii surâse drept semn de mulţumire. Il recunoscuse, el era acela care zbura deasupra ei şi o ferea de soare.

Se aflau acum atât de sus, încât prima corabie pe care o zăriră părea un pescăruş ce dormita pe valuri. In spatele lor era un nor cât un munte, pe care Elsa îşi văzu umbra, alături de cele ale fraţilor ei. Nu mai văzuse în viaţa ei ceva atât de frumos. Dar, cum soarele urca, iar norul se îndepărta, umbrele lor dispărură.

Zburară fără răgaz toată ziua, ca o săgeată şuierând prin văzduh. Inaintau însă, mai încet ca de obicei, pentru că o cărau pe sora lor. Vremea începuse să se strice şi se apropia seara. Elsa vedea plină de nelinişte, cum coboară soarele, fără ca stânca cea mică să se zărească încă. I se părea că lebedele îşi înteţiseră bătăile de aripă.

” Ah! îşi spuse ea, dacă nu ajung la timp! La apusul soarelui se vor preface în oameni, ne vom prăvăli în mare şi ne vom îneca.” Se rugă lui Dumnezeu, din adâncul inimii, să-i vină în ajutor. Dar stânca tot nu se vedea; norii negri erau din ce în ce mai aproape şi vântul bătea din ce în ce mai tare, vestind furtuna. Norii erau acum plumburii, străpunşi din când în când de fulgere.

Soarele atinse suprafaţa mării. Elsa simţi cum inima aproape că înceta să-i mai bată. O clipă doar, şi lebedele se lăsară în jos atât de repede, încât crezu că se prăbuşesc. Dar nu, în curând începură să plutească din nou prin aer. Soarele era pe jumătate cufundat în apă când Elsa zări, în sfârşit, stânca, chiar sub ea. Nu părea mai mare decât o focă ce-şi scoate capul deasupra apei ca să respire.

Soarele dispărea cu repeziciune. Mai rămăsese doar o fâşie îngustă de lumină deasupra liniei orizontului când puse piciorul pe stâncă. Licărirea îndepărtată se stinse, ca ultimele scântei care sar dintr-o hârtie făcută scrum.

Cei unsprezece fraţi se aflau lângă ea, dar aveau doar atâta loc cât să încapă cu toţii, unul în altul. Valurile se rostogoleau până la picioarele lor. Cerul scânteia de parcă ar fi fost în flăcări şi tunetele bubuiau întruna. Dar fraţii şi sora se ţineau de mâini şi cântau psalmi pentru a-şi întări curajul.

Când se iviră zorii, aerul era curat şi proaspăt şi, numaidecât, lebedele se înălţară în zbor, luând-o din nou cu ele, pe Elsa. Marea era încă învolburată; de acolo, de sus, li se părea că valurile, de un verde întunecat şi înspumate, seamănă cu o puzderie de lebede care se leagănă pe apă.

Când soarele se mai ridică puţin, Elsa văzu în faţa ei, înâlţându-se în văzduh, un ţinut muntos, acoperit de gheţari strălucitori. Se zărea un palat uriaş, înconjurat de tot felul de colonade aşezate unele peste altele. In fund, se vedeau o pădure de palmieri şi straturi de flori. Elsa întrebă dacă acest ţinut era capătul călătoriei lor, dar lebedele scuturară din cap.

Ceea ce se vedea era un castel minunat, dar veşnic schimbător, înălţat doar pentru o clipă, de zâna închipuirii. Niciun suflet de om nu putea pătrunde acolo. Elsa se uita şi se minuna, când, deodată, munţi, palat, vegetaţie, totul dispăru cât ai clipi din ochi, pentru a face loc unor catedrale semeţe, douăzeci la număr, toate la fel, cu turnuri înalte şi clopotniţe nespus de frumoase. Elsa crezu că aude acorduri de orgă, dar era doar murmurul mării. Se apropiaseră deja de catedrale când acestea se preschimbară intr-o flotă uriaşă, care trecu iute pe lângă ei, plutind cu pânzele in vânt, pierzându-se in zare.

Şi tot aşa, pe întreg parcursul călătoriei, întâlniră multe alte imagini, până se zări, în sfârşit, ţinutul spre care se duceau. Acolo se înălţau munţi înalţi, albăstrui, cu păduri de cedri, castele şi oraşe; cu mult înainte de apusul soarelui, Elsa fu aşezată binişor pe o stâncă, la intrarea într-o peşteră în care creşteau o mulţime de plante agăţătoare ce alcătuiau un covor minunat.

- La ce o să visezi în noaptea asta? o întrebă prâslea, în timp ce-i arăta încăperea în care avea să se culce.

- Sunt sigură că Dumnezeu vrea să găsesc în somn mijlocul de a vă scăpa de vrăjitoria mamei noastre vitrege! răspunse Elsa.

Acest gând nu îi dădea pace. Se rugă lui Dumnezeu să-i vină în ajutor. Somnul o prinse rugandu-se. I se părea că zboară din nou spre castelul minunat, dar iluzoriu, întâlnit în drum, şi că o zână venea spre ea, frumoasă şi plină de strălucire, dar semănând, totuşi, cu bătrâna care îi dăruise poame, în pădure şi ii vorbise despre lebedele cu coroane de aur.

- Ii poţi scăpa pe fraţii tăi, îi spuse zâna, dar vei avea curajul şi stăruinţa de care este nevoie? Apa este mai blândă şi mai uşoară decât mâinile tale moi şi catifelate şi totuşi, şlefuieşte pietrele cele mai tari. Dar ea nu simte durerea pe care ar încerca-o degetele tale. Nu are inimă şi nu suferă ca tine. Vezi aceste urzici? Sunt o puzderie împrejurul peşterii în care dormi. Doar soiul acesta şi acelea care cresc in cimitire, iţi pot fi de folos, nu uita. Va trebui să le culegi şi mâinile tale se vor umple de băşici usturătoare. Apoi, striveşte-le calcandu-le în picioare. Vei obţine atunci un fel de cânepa, din care vei putea ţese unsprezece tunici cu mâneci lungi. Aruncă-le peste cele unsprezece lebede şi vraja se va destrăma. Dar ţine bine minte ca, de când te vei apuca de treaba şi pana ce vei ispravi, chiar daca vor trece ani de zile, va trebui sa nu scoţi o vorbă. Prima pe care o vei rosti, va fi ca o lovitură ucigaşă de pumnal, cu care vei străpunge inima fraţilor tăi. De tăcerea ta atârnă viaţa lor.

Zâna o lovi cu urzicile peste mâini şi Elsei i se păru că i-au luat foc. Se trezi. Se luminase bine de ziuă; lângă ea se afla urzica pe care o văzuse în vis. Căzu în genunchi, îi mulţumi lui Dumnezeu şi ieşi din peşteră pentru a se apuca de treabă.

Incepu să smulgă cu mâinile goale, urzicile care îi ardeau pielea. In curând se acoperi de băşici până la coate. Dar îndura cu inima uşoară aceste suferinţe pentru că, cu preţul lor, avea să îi scape pe fraţii ei. Strivi urzicile cu tălpile goale şi începu să ţeasă tunicile verzi.

La apusul soarelui se întoarseră şi fraţii ei. Se înspăimântară când îşi dădură seama că acum este mută. La început crezură că era vorba tot de farmecele hainei lor mame vitrege. Dar, când îi văzură mâinile, îşi dădură seama că lucra pentru ei. Prâslea începu să plângă şi, cu cât plângea el mai tare, cu atât suferinţa surioarei lui se ogoia, iar băşicile de pe mâinile ei dispăreau.

Işi petrecu toată noaptea trudind, pentru că nu vroia să se mai odihnească până nu avea să îi scape pe fraţii ei. Toată ziua următoare rămase singură, în timp ce lebedele îşi luaseră zborul, pierzându-se în depărtare, dar niciodată nu i se păruse timpul mai scurt. Isprăvi o tunică şi o începu pe a doua.

Deodată, un corn de vânătoare răsună în munţi. Elsa se înspăimântă, căci sunetul se apropia. Curând auzi şi lătratul câinilor, aşa că se ascunse înfricoşată în peşteră. Făcu o legăturică din tunica pe care o ţesuse şi se aşeză pe ea. Un câine năvăli alergând spre ea, urmat de toată haita. Puţin mai târziu, toţi vânătorii erau strânşi grămadă la intrarea în peşteră. Erau vânătorii care îl însoţeau pe regele acelor ţinuturi. Regele se duse ca tras de aţă, drept Ia Elsa. Nu mai văzuse în viaţa lui, o fată atât de frumoasă.

- Cum ai ajuns aici, fermecătoare copilă? o întrebă el.

Elsa clătină din cap. Nu putea vorbi, căci erau in joc soarta şi viaţa fraţilor ei. In acelaşi timp, îşi ascundea mâinile sub şorţ, ca să nu se vadă cât îi sunt de roşii şi de umflate.

- Vino cu mine, îi spuse regele, nu poţi să rămâi aici. Dacă eşti tot atât de bună pe cât eşti de frumoasă, te voi îmbrăca în mătăsuri şi catifele şi îţi voi aşeza o coroană de aur pe cap. Vei sta în castelul meu.

Şi o urcă pe calul său. Elsa plângea şi îşi frângea mâinile. Dar regele ii spuse:

- Nu îţi vreau răul. Intr-o zi îmi vei mulţumi.

După care se avântă peste munte, ţinând-o pe cal in faţa lui, în vreme ce cavalerii călăreau după el.

La apusul soarelui, ajunseră în oraş. Regele o conduse pe Elsa la castelul lui. In sălile înalte de marmură, susurau fântâni de o frumuseţe rară, pereţii erau acoperiţi cu portrete. Dar Elsa n-avea ochi pentru toate minunăţiile din jur, plângea şi se jelea.

Fără să-i pese, le lăsă pe doamnele de onoare să o îmbrace în veşminte regeşti, să-i împodobească părul cu perle şi să-i pună mânuşi moi şi parfumate, în mâinile arse.

Astfel gătită, era atât de frumoasă încât toata curtea se plecă şi mai adânc în faţa ei. Regele vesti logodna lor, deşi arhiepiscopul dăduse din cap şi spusese că negreşit, această copilă a pădurii trebuie să fie o vrăjitoare, ai cărei ochi au pus pe jar inima regelui, scoţându-l din minţi.

Dar regele nu vroi să audă nimic. Avu loc o petrecere cu cele mai vesele dansuri ale locului. Dar niciun surâs nu apăru pe buzele Elsei, nicio rază de bucurie nu lumină ochii ei trişti, în care se citea o durere fără margini.

Atunci, regele deschise uşa odăii pe care i-o pregătise. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii de mare preţ, în aşa fel încât întreaga încăpere semăna cu peştera în care o găsise pe Elsa. Intr-un colţ fusese aşezată legătura de urzici de care se folosea la ţesut, iar pe un umeraş atârna tunica deja încheiată.

Unul dintre vânători se gândise că n-ar fi rău să aducă toate acestea la palat.

- Poţi visa aici că te afli încă în vechiul tău sălaş, îi spuse regele. Iată lucrul cu care te îndeletniceai acolo, între bogăţiile în mijlocul cărora vei trăi de-acum înainte, poate că te vei mai înveseli întorcându-te cu gândul la vremurile trecute.

Când văzu din nou, tot ceea ce îi era atât de scump la inimă, Elsa surâse. Faţa i se lumină şi sângele îi coloră din nou, obrajii. Se gândi la mântuirea fraţilor ei şi îi sărută mâna regelui; acesta şi-o apăsă pe piept şi porunci să se tragă clopotele pentru a vesti căsătoria lor.

Frumoasa fată fără grai, era de-acum regina acestor meleaguri.

Degeaba murmură arhiepiscopul la urechea regelui, tot felul de vorbe veninoase, acestea nu ajunseră la inima lui şi ceremonia avu loc. Arhiepiscopul se văzu silit să aşeze coroana pe capul Elsei. Plin de răutate, i-o îndesă atât de tare pe frunte, încât o făcu să sufere. Dar suferinţele trupului nu o mai atingeau, căci cele sufleteşti erau mult mai vii: toate gândurile îi erau îndreptate spre soarta nefericită a fraţilor ei.

Rămase mai departe mută, căci o singură vorbă de-a ei, i-ar fi costat viaţa. Doar în ochi i se putea citi cât de mult ţinea la rege, care făcea totul pentru a-i aduce mângâierea. Din zi în zi îl îndrăgea mai mult şi îşi dorea din toată inima să îi poată încredinţa taina ei. Dar nu putea să o facă.

In fiecare noapte se retrăgea în odaia care arăta la fel ca peştera de unde fusese luată şi continua să ţeasă tunicile, una după alta. Când ajunse la a şaptea, terminase toate firele de urzică.

Urzicile de care avea nevoie creşteau, ştia asta foarte bine, doar în cimitire şi trebuia, neapărat, să le culeagă cu mâna ei.

Cum să facă?

“Ah! ce înseamnă arsurile de pe mâinile mele pe lângă neliniştea ce îmi frânge inima!” îşi spuse regina. „N-am încotro! trebuie să mă duc: Dumnezeu mă va avea în paza Lui.”

Tremurând, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, într-o noapte cu lună plină coborî în grădină şi, mergând pe aleile lungi şi străzile pustii, se îndreptă spre cimitir. Acolo văzu, pe cel mai mare dintre morminte, sezând în cerc, nişte vrăjitoare bătrâne şi înfricoşătoare, îşi lepădară straiele de parcă ar fi vrut să se scalde şi, cu degetele lor lungi şi încovoiate ca nişte gheare, începură sa scurme pământul de deasupra mormintelor proaspete. Nu avu încotro şi trecu pe lângă ele, dar tare urat se mai uitară la ea. Dar Elsa începu să spună o rugăciune în gând şi aşa scăpă de vrăjitoare. Adună urzici şi se intoarse la castel.

Un singur om o văzuse. Arhiepiscopul. Se trezise, din întâmplare, când toată lumea încă dormea, o urmase şi observase aproape tot ceea ce se întâmplase”. Si se bucură că avusese dreptate când îi spusese regelui ca este ceva necurat cu regina. Era, intr-adevar, o vrăjitoare care il legase cu farmece pe rege, împreuna cu toţi supuşii lui.

A doua zi, ii povesti regelui ceea ce văzuse peste noapte. Dar, pe când vorbea, statuile din palat, clatinau din cap de parca ar fi vrut să spună: “Elsa este nevinovată!” Arhiepiscopul socoti altfel şi spuse că statuile o învinovăţeau pe regină. Atunci, două lacrimi mari se prelinseră pe obrajii regelui şi acesta se întoarse la palat cu o îndoială cumplită în suflet, noaptea următoare se prefăcu că doarme şi o văzu pe Elsa părăsind pe furiş, castelul. Şi tot aşa câteva nopţi la rând.

Regele se făcu din zi în zi tot mai posomorât. Elsa nu putea înţelege de ce. Era încă un necaz pentru ea, dar grija ei cea mai mare era pentru soarta fraţilor ei.

Lacrimile ei se scurgeau pe catifeaua şi purpura împărătească precum nişte diamante strălucitoare; şi totuşi, toţi cei care o vedeau cât era de frumoasă o invidiau.

In vremea asta, aproape că isprăvise. Nu mai avea decât o singură tunică de făcut, dar rămăsese din nou fără urzici. Trebuia să mai iasă încă o dată pentru a mai culege doar câteva legături.

Gândindu-se că trebuia să umble pe întuneric şi să se întâlnească iar cu înfricoşătoarele vrăjitoare, începu să tremure de spaimă, dar voinţa ei era la fel de nestrămutată ca şi credinţa în Dumnezeu. Porni. Regele şi arhiepiscopul o urmăreau. O văzură intrând pe poarta cimitirului. Apropiindu-se, le zăriră pe vrăjitoare călare pe un mormânt. Regele plecă înfuriat, părându-i-se că printre ele o zărise pe aceea pe al cărei piept îşi culcase capul, chiar în acea seară.

- Să o judece poporul! spuse el.

Şi poporul o osândi pe regină să piară pe rug. Din odăile luminoase şi pline cu lucruri de preţ, se văzu aruncată într-o temniţă întunecoasă, în care, pătrunzând printre gratiile de la fereastră, şuiera un vânt năprasnic. In loc de catifele şi mătase i se azvârliră pe podeaua de piatră, rece ca gheaţa, legăturile de urzici, pentru a-şi odihni capul pe ele. Tunicile aspre şi usturătoare le folosea, întinse pe jos, în chip de pat. Dar nimic nu putea să o bucure mai mult. Se apucă pe dată de lucru, mulţumind lui Dumnezeu. Ştrengarii de pe stradă cântau despre ea tot felul de cântecele deochiate. Nimeni nu îi spunea un cuvânt de mângâiere.

Spre seară, o aripă de lebădă îi bătu în fereastra. Era prâslea, care cu greu reuşise să o găseasca.

Elsa se bucură nespus, deşi ştia că noaptea următoare avea să fie ultima pentru ea, căci aproape că isprăvise de ţesut tunicile, iar fraţii ei, iată, nu erau departe.

Arhiepiscopul veni să o încurajeze în ultimele ei clipe, după cum îi poruncise regele. Elsa clătină din cap şi îi făcu semn să o lase în pace. Trebuia să ţeasă şi ultima tunică în acea noapte, altfel totul ar fi fost în zadar: suferinţe, lacrimi, nopţi nedormite.

Arhiepiscopul se îndepărtă aruncând cuvinte grele; dar ea se ştia nevinovată. Şoriceii veniră cu paşi mărunţei să o ajute să descâlcească urzicile. O privighetoare se cocoţă la fereastra ei şi îi cântă toată noaptea pentru a-i mai da un pic de curaj.

Puţin înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi se înfăţişară la castel şi cerură să fie duşi la rege. Li se răspunse că era cu neputinţă. Era încă noapte şi nimeni nu îşi putea îngădui să îl trezească. Fraţii se rugară şi ameninţară cu atâta înflăcărare, încât sosiră in goană toţi străjerii; însuşi regele veni în cele din urma şi întrebă cine face atâta larmă.

In aceeaşi clipă răsări soarele; nici urmă de fraţi, doar unsprezece lebede, cu coroane de aur pe cap, se învârteau în zbor, deasupra castelului. Norodul se înghesuia la poarta cea mare a oraşului pentru a merge să o vadă pe vrăjiitoare: arzând.

O îmbrăcaseră într-un cămeşoi de pânza gros şi o urcaseră intr-o căruţa. Frumosul ei păr lung atârna în laţe încâlcite pe lângă obraji; chipul avea paloarea morţii; buzele păreau să se roage, în timp ce degetele ţeseau mai departe. Chiar şi pe drumul spre rug lucra de zor, căci pe lângă cele zece tunici care erau gata trebuia să se grăbească să o isprăvească şi pe cea de a unsprezecea.

- Uitaţi-o pe vrăjitoare! Uitaţi-vă la ea cum bodogăneşte printre dinţi! Nici măcar nu are o carte de psalmi în mână. Trebuie să sfâşiem în bucăţi acea înfiorătoare lucrare diavolească, pe care o cară cu ea.

Se îmbulziră cu toţii şi erau gata-gata să îi smulgă tunicile, când cele unsprezece lebede sosiră în zbor. Se aşezară în jurul ei, în căruţă şi începură să bată aerul cu aripile lor mari.

Mulţimea, uluită, se dădu înapoi.

- Este un semn de sus, fără nici o îndoială că este nevinovată! şoptiră câţiva.

Ajunseră la rug, iar călăul o înşfăcă pe Elsa de o mână. Atunci, ea reuşi să arunce în mare grabă tunicile peste lebede, care se prefăcură pe dată, în cei unsprezece tineri prinţi. Doar prâslea rămăsese cu o aripă de lebădă, în locul unui braţ, căci de la ultima tunică, cea la care lucrase pe drum, lipsea o mânecă.

- Acum pot să vorbesc! strigă Elsa. Pot să spun că sunt nevinovată!

Tot poporul adunat acolo, văzând ceea ce se întâmplase, îngenunche dinaintea ei, ca în faţa unei sfinte. Dar Elsa se prăbuşi leşinată în braţele fraţilor ei, într-atât era de sfârşită de trudă, de spaimă şi de durere.

- Da, este nevinovată, spuse cel mai mare dintre fraţi. Şi povesti cât putu el de scurt tot ceea ce se întâmplase. In timp ce vorbea, o mireasmă puternică se răspândi în aer, de parcă ar fi înflorit milioane de trandafiri. Erau bucăţile de lemn din care fusese făcut rugul; prinseseră rădăcini şi dăduseră în floare.

Pe locul unde se înălţase rugul, se iviseră acum o mulţime de tufe de trandafiri roşii; deasupra lor era o floare albă, strălucitoare ca o stea. Regele o culese şi o aşeză pe pieptul Elsei, care se trezi imediat cu inima plină de bucurie şi de fericire.

Şi toate clopotele începură să bată de la sine, speriind păsărelele care se înălţară în stoluri, în văzduh, iar la castel se încinse un zaiafet cum nu s-a mai văzut de atunci şi până astăzi.

basme  povesti  copii  magic  pacea interioara  Andersen   lumea copiilor  lebedele  vrajitoare  magic