Lebedele

de Hans Christian Andersen

Departe, tare departe de aici, pe meleagurile spre care îşi iau zborul rândunelele toamna, domnea un rege care avea unsprezece băieţi şi o fată, pe nume Elsa. Cei unsprezece fraţi, prinţişorii, purtau o cruce pe piept şi o spada la şold.

Când se duceau la şcoala, scriau cu beţigaşe de diamant pe tăbliţe de aur; învăţau pe dinafară tot atât de bine pe cât ştiau să citească. Trăiau, într-adevăr, ca nişte prinţi.

Surioara lor, Elsa, aşezată lângă ei pe un scăunel cioplit dintr-un cristal de stâncă, răsfoia o carte cu poze care valora, ea singură, cât jumătate din împărăţie.

Erau, aşadar, cât se poate de fericiţi, dar fericirea lor nu avea să mai ţină mult.

Tatăl lor, regele, care stăpânea peste toată acea ţară, rămăsese văduv. Aşa că se căsători pentru a doua oară, dar avu nenorocul să ia o regină haină la suflet, care nu putea suferi copiii. Prinţişorii şi surioara lor s-au putut convinge de asta încă din prima zi.

Intr-adevăr, la castel s-a încins o mare petrecere la care au fost poftiţi şi ei. Dar, în locul prăjiturilor şi merelor coapte pe care le primeau de obicei, noua regină şi proaspăta lor mamă vitregă le dădu doar nisip, spunând că şi acela era destul de bun pentru ei.

Săptămâna următoare, o trimise pe fetiţa la tara, la o familie de ţărani, şi nu-i trebui mult pentru a-i suci regelui minţile în aşa hal încât acesta uită cu totul de sarmanii lui prinţişori.

- Luaţi-vă zborul şi duceţi-vă să cutreieraţi lumea, le spuse regina cea haină la suflet, care era pe deasupra si vrăjitoare. Zburaţi de aici ca păsările cele mari.

Dar nu le-a putut face atâta rău pe cât ar fi dorit, caci ei s-au prefăcut în nişte frumoase lebede care îşi luara zborul, scoţând strigăte ciudate, pe deasupra palatului şi padurii.

Era dis-de-dimineata tare, cand au trecut pe la casuta in care statea sora lor, Elsa. La vremea asta, ea dormea. S-au invartit pe deasupra casei, si-au intins gaturile lungi si au batut din aripi, dar nimeni nu i-a vazut nici auzit. Asa ca au plecat mai departe, s-au inaltat deasupra norilor si s-au tot dus pana au ajuns la o padure, care se intindea chiar pana la marginea marii.

Micuţa Elsa rămase în coliba cu acoperiş de paie de la ţară. Se juca cu frunze verzi în lipsă de ceva mai bun, căci nu mai avea nici cărţi cu poze, nici alte jocuri. Străpungea una dintre ele cu acul şi privea spre soare prin gaură. I se părea că zăreşte ochii strălucitori ai frăţiorilor ei şi, de fiecare dată când razele fierbinţi ale soarelui îi mângâiau obrâjorii, se gândea la sărutările lor.

Zilele treceau una după alta, fără să se întâmple nimic. Când vântul ciufulea florile din grădina din faţa casei, Elsa le şoptea trandafirilor:

- Poate fi ceva mai frumos decât voi?

Iar trandafirii îşi scuturau căpşoarele lor drăgălaşe şi spuneau:

- Da, este prea frumoasa Elsa!

Duminica, atunci când bătrâna ţărancă se aşeza în pragul uşii să-şi citească rugăciunile, vântul venea să întoarcă paginile şi-i punea cărţii o întrebare:

- Este, oare, cineva mai credincios decât tine?

Iar cartea îi răspundea:

- Da, este preafrumoasa Elsa. Si trandafirii încuviinţau cu toţii.

Când a împlinit cincisprezece ani, Elsa a fost chemată înapoi, la palat. Dar când văzu cât de frumoasă se făcuse, reginei i se umplu inima de ură şi de furie. Ar fi prefăcut-o bucuroasă în lebădă şi pe ea, dar nu îndrăznea, pentru că regele vroia să-şi vadă fata.

A doua zi, dimineaţa devreme, regina se duse în baie, care era toată din marmură, cu perne moi şi covoare care îţi luau ochii. Luă trei broaşte râioase, le mângâie şi îi spuse celei dintâi dintre ele:

- Urcă-te pe capul ei când va veni la baie, ca să se facă la fel de proastă ca tine.

- Cocoaţă-i-te pe frunte, îi spuse celei de a doua, ca sa se facă la fel de urâtă ca tine, iar tatăl ei să nu o mai cunoască.

- Aşază-te pe inima ei, îi şopti celei de a treia, şi o să aibă gânduri urâte, în aşa fel încât ceilalţi să aibă de suferit de pe urma ei.

Dădu apoi drumul celor trei broaşte râioase în apa limpede, care căpătă numaidecât o culoare verzuie; o chema pe Elsa, o dezbrăcă şi îi porunci să facă baie. Elsa se întinse în apă, una din broaştele râioase îi inta in păr, alta i se urcă pe frunte, iar a treia i se aşeză pe piept.

Elsa nu păru să le ia în seamă şi, când ieşi din baie, trei maci roşii rămaseră plutind pe apă. Dacă nu ar fi fost veninoase şi nu ar fi fost sărutate şi mângâiate vrajitoare, broaştele ar fi fost preschimbate în trandafiri. Se prefăcură, totuşi, în flori, pentru că stătuseră pe capsorul şi pe inimioara Elsei. Căci micuţa era atât de cucernică şi de nevinovată, încât nici o vrajă nu o putea atinge.

Când văzu regina cea haină la suflet ce se intamplase, o frecă pe Elsa cu coji de nuci verzi ca s-o înnegrească; ii mânji obrajorii dragalaşi cu o unsoare scârboasa şi ii încâlci parul cel lung şi frumos. Acum îţi era cu neputinţă să o mai recunoşti pe frumoasa Elsa.

Când regele dădu cu ochii de ea şi văzu cum arată, se înspăimântă şi strigă că această sperietoare nu putea fi cu niciun chip fata lui. Si nimeni nu mai vroia să o recunoască, în afara câinelui de pază şi a rândunelelor, dar acestea erau doar nişte biete vietăţi care nu aveau dreptul să îşi spună părerea.

Sărmana Elsa izbucni în lacrimi şi se gândi la cei unsprezece frăţiori ai ei care dispăruseră ca prin farmec. Se furişă din palat şi rătăci toată ziua pe camp, până când ajunse în preajma pădurii celei mari. Era atât de supărată, că nici nu vedea pe unde merge. Totuşi, oricât de mâhnită ar fi fost, se gândea mereu că a plecat ca să-şi caute frăţiorii şi că aceştia, pesemne, colindau ca şi ea, lumea în lung şi în lat.

De-abia apucase să facă câţiva paşi în pădure, că se şi lăsă noaptea. Se rătăcise şi nu mai găsea drumul, aşa că se întinse pe muşchiul moale, îşi spuse rugăciunea de seară şi îşi puse capul pe rădăcina unui copac în loc de pernă.

Totul era liniştit. Noaptea era caldă; în jurul ei, sute de licurici străluceau în frunziş ca nişte mici flăcărui verzi, iar când se scutura vreo creangă parcă ploua cu stele.

Toată noaptea îi visa pe fraţii ei. Se jucau ca atunci când erau copii, scriau cu beţigaşe de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau pe vestita carte cu poze care preţuia cât jumătate de împărăţie.

Dar, pe tăbliţele lor, nu făceau doar zerouri şi bastonaşe, ci scriau şi despre isprăvile lor, despre tot ceea ce văzuseră şi despre tot ceea ce li se întâmplase când fuseseră despărţiţi.

In cartea cu poze totul prindea viaţă. Păsărelele ciripeau, oamenii ieşeau din carte şi stăteau de vorbă cu Elsa şi cu fraţii ei. Când întorceai pagina, alergau repede înapoi la locul lor, în aşa fel incat nimic să nu se schimbe în pozele din carte.

Când Elsa se trezi, soarele era deja sus pe cer. Nu putea să-1 vadă, căci copacii înalţi îşi întindeau deasupra ei crengile dese, dar razele lui se jucau printre frunze, părând nişte flori de aur.

Aerul era înmiresmat. Păsărelele ciripeau si veneau să se aşeze chiar pe umerii prinţesei. Auzea susurul apei curgând din mai multe izvoare ce se varsau toate într-un iaz înconjurat de verdeaţă.

Tufişurile dese erau străbătute de o potecă pe care cerbii veneau sa se adape în iaz, aşa că Elsa se putu strecura prin acel loc de trecere, până la malul apei.

Privi. Apa era atât de limpede încât, daca vântul n-ar fi clătinat frunzele copacilor, ai fi putut crede ca acestea sunt pictate in adâncul iazului, asa de desluşit se oglindea fiecare dintre ele.

De îndata ce se văzu in oglinda apei, Elsa se înfricoşă, într-atât era de neagră şi de urâtă. Luă un pic de apă in palmele ei micuţe şi îşi frecă ochii şi fruntea, iar pielea ei se facu din nou albă ca mai înainte. Işi lepădă straiele şi intra in iaz. Niciodată o fată de rege n-a fost mai frumoasa.

După ce se îmbrăcă, bău din pumni apa de la unul dintre izvoare, apoi se afundă în pădure, fara sa ştie încotro merge.

Se gândea la fraţii ei şi la bunul Dumnezeu, care, negreşit, nu avea să o părăsească. Cel care face să creacască merii sălbatici, pentru cei înfometaţi. Si chiar a dat peste unul dintre aceşti pomi, plin cu poame. Se opri să mănânce, mâncă pe săturate, sprijini crengile incarcate de fructe, cu proptele si îşi văzu mai departe de drum.

Liniştea era atât de adânca, incat isi putea auzi paşii si foşnetul frunzelor uscate sub tălpile ei. Nicio pasare nu era nicaieri, nicio raza de lumina nu reusea sa strabata prin frunzisul des.

Trunchiurile copacilor înalti, păreau atât de apropiate, când le priveai de la o oarecare depărtare, că ai fi zis că sunt zăbrelele de la fereastra unei temniţe. Niciodată în viaţa ei, nu mai pomenise Elsa o astfel de singurătate.

Când se făcu noapte, se simţi cuprinsă de o nelinişte adâncă. In muşchiul de pe jos nu se mai zărea niciun licurici. Se cuibări lângă un trunchi de copac şi adormi. In vis, i se păru că vede cum se îndepărtează crengile copacilor şi cum, printre ele, răsare chipul bunului Dumnezeu, care o priveşte cu multă înţelegere, în timp ce îngeraşi drăgălaşi se învârtesc în zbor, în jurul capului său.

Când se trezi în zori, Elsa nu mai ştia dacă visase sau totul fusese aievea.

După ce merse o vreme, întâlni o femeie bătrână, cu un coş cu porumbe. Ii întinse Elsei un pumn de porumbe, iar fata îi mulţumi şi o întrebă dacă nu văzuse cumva, trecând prin pădure, unsprezece prinţi.

- Nu, îi răspunse bătrânica, dar chiar ieri am văzut unsprezece lebede, fiecare purtând o coroană de aur pe cap, care pluteau duse de curent, pe râuleţul din apropiere.

O duse pe Elsa până în preajma malului râpos, la picioarele căruia curgea acel râuleţ. Copacii de pe cele două maluri îşi împreunaseră crengile, iar frunzele alcătuiau o boltă groasă deasupra apei.

Elsa îşi luă rămas bun de la bătrânică şi o luă pe firul apei, până în locul în care râuleţul se prăvălea în mare. In faţa ochilor avea acum întinderea nesfârşită a apei albastre, dar nu zărea nicio pânză, nici o barcă. Cum să mergi mai departe? Privea pietrişul de pe mal, rotunjit de valuri. Sticlă, fier, piatră, tot ceea ce fusese aruncat pe ţărm, fusese măcinat de ape, ajungând la fel de plăcut la pipăit, ca mâna prinţesei.

- Marea, îşi spuse Elsa, le rostogoleşte fără răgaz, netezindu-le toate denivelarile. Aş vrea să fiu la fel de neobosită. Inţeleg ceea ce vreţi să mă învăţaţi, valuri străvezii.

Printre alge, zări unsprezece pene de lebădă. Le adună şi făcu din ele un mănunchi. Erau presărate cu picături strălucitoare. Sunt oare, picături din apa mării sau lacrimi?

Era singură pe mal, dar nu-i păsa, atât era de prinsă de jocul nesfârşit al valurilor. Dacă un nor uriaş şi întunecat apărea deodată, marea părea să spună:

- Şi eu pot părea tot atât de aspră.

Când se stârnea vântul, valurile spumegau. Când stătea vântul, iar norii căpătau o culoare sângerie, marea semăna cu un bloc de marmură roz. Era ba albă, ba verde; dar, oricât de liniştită ar fi fost, mereu se auzea cum clipoceşte uşor la mal. Apa se înălţa şi se lăsa uşurel în jos, precum pieptul unui copil care doarme.

La apusul soarelui, Elsa zări la orizont unsprezece lebede mari, albe, cu coroane de aur pe cap, care se îndreptau spre ţărmul pe care se afla ea. Zburau una în spatele alteia, părând o panglică lungă şi albă. Elsa se ascunse în spatele unui tufiş. Lebedele se lăsară obosite pe pământ, aproape de ea, scuturându-şi aripile lungi şi albe.

De îndată ce soarele dispăru la orizont, penele căzură dintr-o dată, şi Elsa văzu unsprezece prinţi, unul mai frumos ca altul - fraţii ei. Bucuroasă, scoase un strigăt puternic, căci, deşi se schimbaseră mult, simţea, in adâncul inimii, că ei sunt.

Şi, atunci când fraţii o recunoscură pe surioara lor, care se făcuse mare si atât de frumoasă, nu mai stiură cu toţii ce sa facă de bucurie. Cu totii plângeau in acelaşi timp şi începură sa i povestească, cum puteau de repede, despre răutăţile mamei lor vitrege.

- Fraţii mei şi cu mine, spuse cel mai mare, zburăm atâta timp cât soarele străluceşte pe cer; căpătăm din nou înfăţişare omenească de cum dispare soarele. Aşa că trebuie să avem mare grijă să fim în preajma uscatului, la apusul soarelui. Dacă am mai fi încă în văzduh in clipa aceea, ne-am prăbuşi din înaltul cerului şi ne-am zdrobi de pământ.

- Nu locuim aici, ci de partea cealaltă a mării, într-un ţinut la fel de frumos ca şi acesta. Drumul este lung, trebuie să treci peste mare şi nu întâlneşti în cale, nicio insulă pe care să poţi să îţi petreci noaptea. Există, chiar în mijlocul apei, doar o stâncă pe care abia putem încăpea, dacă ne strângem unul în altul, aşa că ne putem odihni acolo. Când vine fluxul, valurile urcă până la noi, dar şi asa îi mulţumim bunului Dumnezeu, ca petrecem noaptea acolo, sub înfăţişare omenească. Fără această stâncă, nu ne-am mai putea revedea niciodată ţara, pentru că avem nevoie de două zile şi încă de cele mai lungi ale anului, pentru a trece marea. O dată pe an ne este îngăduit să venim aici şi să stăm unsprezece zile. Atunci zburăm pe deasupra codrului; ne uităm la castelul în care ne-am născut şi în care locuieşte tatăl nostru, şi la clopotniţa înaltă a bisericii, lângă care odihneşte sărmana noastră mamă.

Aici, copacii şi tufele ne sunt prieteni buni, iar cărbunarii îngână vechile cântece care ne făceau să dansăm în copilărie. Ceva ne cheamă mereu pe aceste meleaguri şi iată că tot aici te-am regăsit pe tine, draga noastră surioară! Mai avem două zile de stat; apoi trebuie să o pornim din nou la drum, peste mare ca să ne întoarcem pe acele frumoase meleaguri, care nu sunt ale noastre. Dacă te-am lua cu noi? Dar, cum să facem, n-avem nici barca, nici corabie!

- Cum aş putea oare, să vă scap? îi întrebă Elsa. Şi stătură la taifas aproape toată noaptea, aţipind de-abia într-un târziu, spre ziuă.

Pe Elsa o trezi zgomotul unor aripi care băteau deasupra capului ei. Erau cei unsprezece fraţi, prefăcuţi din nou în lebede, care se învârteau în cercuri largi deasupra ei. Se inălţau, se înălţau mereu. Apoi, se îndepărtară.

Dar, unul dintre ei, prâslea, rămăsese lângă sora lui, îşi puse capul in poala Elsei şi ea îl mângâie pe pene. Îşi petrecură toată ziua împreună. Ceilalţi se întoarseră spre seară şi, de îndată ce apuse soarele, căpătară din nou înfăţişare omenească.

- Mâine vom pleca peste mare şi nu ne vom întoarce decât peste un an. Dar nu putem să te lăsăm aici. Ai avea curajul să ne însoţeşti? Braţele noastre sunt destul de puternice ca să te cărăm, dacă ar fi nevoie, prin pădure, crezi că aripile noastre nu sunt destul de zdravene ca, împreună, să te purtăm pe deasupra mării?

- Fie, luaţi-mă cu voi, încuviinţă Elsa.

Fraţii îşi petrecură toată noaptea împletind o plasa cat mai trainică, din stuf şi răchită. Elsa adormi în plasa aceea şi, când răsări soarele, iar fraţii ei se prefăcură în lebede, aceştia apucară plasa in cioc şi îşi luară zborul, înălţându-se până la nori, împreună cu sora lor, care dormea liniştita mai departe.

Razele de soare o izbeau in ochi; atunci, una dintre lebede începu să zboare deasupra capului ei, ca să o ferească de lumină, cu aripile ei mari.

Când se trezi, Elsa crezu că încă viseaza, atat de minunat i se părea să fie purtată astfel in văzduh, pe deasupra mării şi a norilor. Lângă ea se afla o creangă plină cu poame gustoase si o grămăjoară de rădăcini hrănitoare. Tot prâslea se gândise şi la asta. Ii surâse drept semn de mulţumire. Il recunoscuse, el era acela care zbura deasupra ei şi o ferea de soare.

Se aflau acum atât de sus, încât prima corabie pe care o zăriră părea un pescăruş ce dormita pe valuri. In spatele lor era un nor cât un munte, pe care Elsa îşi văzu umbra, alături de cele ale fraţilor ei. Nu mai văzuse în viaţa ei ceva atât de frumos. Dar, cum soarele urca, iar norul se îndepărta, umbrele lor dispărură.

Zburară fără răgaz toată ziua, ca o săgeată şuierând prin văzduh. Inaintau însă, mai încet ca de obicei, pentru că o cărau pe sora lor. Vremea începuse să se strice şi se apropia seara. Elsa vedea plină de nelinişte, cum coboară soarele, fără ca stânca cea mică să se zărească încă. I se părea că lebedele îşi înteţiseră bătăile de aripă.

” Ah! îşi spuse ea, dacă nu ajung la timp! La apusul soarelui se vor preface în oameni, ne vom prăvăli în mare şi ne vom îneca.” Se rugă lui Dumnezeu, din adâncul inimii, să-i vină în ajutor. Dar stânca tot nu se vedea; norii negri erau din ce în ce mai aproape şi vântul bătea din ce în ce mai tare, vestind furtuna. Norii erau acum plumburii, străpunşi din când în când de fulgere.

Soarele atinse suprafaţa mării. Elsa simţi cum inima aproape că înceta să-i mai bată. O clipă doar, şi lebedele se lăsară în jos atât de repede, încât crezu că se prăbuşesc. Dar nu, în curând începură să plutească din nou prin aer. Soarele era pe jumătate cufundat în apă când Elsa zări, în sfârşit, stânca, chiar sub ea. Nu părea mai mare decât o focă ce-şi scoate capul deasupra apei ca să respire.

Soarele dispărea cu repeziciune. Mai rămăsese doar o fâşie îngustă de lumină deasupra liniei orizontului când puse piciorul pe stâncă. Licărirea îndepărtată se stinse, ca ultimele scântei care sar dintr-o hârtie făcută scrum.

Cei unsprezece fraţi se aflau lângă ea, dar aveau doar atâta loc cât să încapă cu toţii, unul în altul. Valurile se rostogoleau până la picioarele lor. Cerul scânteia de parcă ar fi fost în flăcări şi tunetele bubuiau întruna. Dar fraţii şi sora se ţineau de mâini şi cântau psalmi pentru a-şi întări curajul.

Când se iviră zorii, aerul era curat şi proaspăt şi, numaidecât, lebedele se înălţară în zbor, luând-o din nou cu ele, pe Elsa. Marea era încă învolburată; de acolo, de sus, li se părea că valurile, de un verde întunecat şi înspumate, seamănă cu o puzderie de lebede care se leagănă pe apă.

Când soarele se mai ridică puţin, Elsa văzu în faţa ei, înâlţându-se în văzduh, un ţinut muntos, acoperit de gheţari strălucitori. Se zărea un palat uriaş, înconjurat de tot felul de colonade aşezate unele peste altele. In fund, se vedeau o pădure de palmieri şi straturi de flori. Elsa întrebă dacă acest ţinut era capătul călătoriei lor, dar lebedele scuturară din cap.

Ceea ce se vedea era un castel minunat, dar veşnic schimbător, înălţat doar pentru o clipă, de zâna închipuirii. Niciun suflet de om nu putea pătrunde acolo. Elsa se uita şi se minuna, când, deodată, munţi, palat, vegetaţie, totul dispăru cât ai clipi din ochi, pentru a face loc unor catedrale semeţe, douăzeci la număr, toate la fel, cu turnuri înalte şi clopotniţe nespus de frumoase. Elsa crezu că aude acorduri de orgă, dar era doar murmurul mării. Se apropiaseră deja de catedrale când acestea se preschimbară intr-o flotă uriaşă, care trecu iute pe lângă ei, plutind cu pânzele in vânt, pierzându-se in zare.

Şi tot aşa, pe întreg parcursul călătoriei, întâlniră multe alte imagini, până se zări, în sfârşit, ţinutul spre care se duceau. Acolo se înălţau munţi înalţi, albăstrui, cu păduri de cedri, castele şi oraşe; cu mult înainte de apusul soarelui, Elsa fu aşezată binişor pe o stâncă, la intrarea într-o peşteră în care creşteau o mulţime de plante agăţătoare ce alcătuiau un covor minunat.

- La ce o să visezi în noaptea asta? o întrebă prâslea, în timp ce-i arăta încăperea în care avea să se culce.

- Sunt sigură că Dumnezeu vrea să găsesc în somn mijlocul de a vă scăpa de vrăjitoria mamei noastre vitrege! răspunse Elsa.

Acest gând nu îi dădea pace. Se rugă lui Dumnezeu să-i vină în ajutor. Somnul o prinse rugandu-se. I se părea că zboară din nou spre castelul minunat, dar iluzoriu, întâlnit în drum, şi că o zână venea spre ea, frumoasă şi plină de strălucire, dar semănând, totuşi, cu bătrâna care îi dăruise poame, în pădure şi ii vorbise despre lebedele cu coroane de aur.

- Ii poţi scăpa pe fraţii tăi, îi spuse zâna, dar vei avea curajul şi stăruinţa de care este nevoie? Apa este mai blândă şi mai uşoară decât mâinile tale moi şi catifelate şi totuşi, şlefuieşte pietrele cele mai tari. Dar ea nu simte durerea pe care ar încerca-o degetele tale. Nu are inimă şi nu suferă ca tine. Vezi aceste urzici? Sunt o puzderie împrejurul peşterii în care dormi. Doar soiul acesta şi acelea care cresc in cimitire, iţi pot fi de folos, nu uita. Va trebui să le culegi şi mâinile tale se vor umple de băşici usturătoare. Apoi, striveşte-le calcandu-le în picioare. Vei obţine atunci un fel de cânepa, din care vei putea ţese unsprezece tunici cu mâneci lungi. Aruncă-le peste cele unsprezece lebede şi vraja se va destrăma. Dar ţine bine minte ca, de când te vei apuca de treaba şi pana ce vei ispravi, chiar daca vor trece ani de zile, va trebui sa nu scoţi o vorbă. Prima pe care o vei rosti, va fi ca o lovitură ucigaşă de pumnal, cu care vei străpunge inima fraţilor tăi. De tăcerea ta atârnă viaţa lor.

Zâna o lovi cu urzicile peste mâini şi Elsei i se păru că i-au luat foc. Se trezi. Se luminase bine de ziuă; lângă ea se afla urzica pe care o văzuse în vis. Căzu în genunchi, îi mulţumi lui Dumnezeu şi ieşi din peşteră pentru a se apuca de treabă.

Incepu să smulgă cu mâinile goale, urzicile care îi ardeau pielea. In curând se acoperi de băşici până la coate. Dar îndura cu inima uşoară aceste suferinţe pentru că, cu preţul lor, avea să îi scape pe fraţii ei. Strivi urzicile cu tălpile goale şi începu să ţeasă tunicile verzi.

La apusul soarelui se întoarseră şi fraţii ei. Se înspăimântară când îşi dădură seama că acum este mută. La început crezură că era vorba tot de farmecele hainei lor mame vitrege. Dar, când îi văzură mâinile, îşi dădură seama că lucra pentru ei. Prâslea începu să plângă şi, cu cât plângea el mai tare, cu atât suferinţa surioarei lui se ogoia, iar băşicile de pe mâinile ei dispăreau.

Işi petrecu toată noaptea trudind, pentru că nu vroia să se mai odihnească până nu avea să îi scape pe fraţii ei. Toată ziua următoare rămase singură, în timp ce lebedele îşi luaseră zborul, pierzându-se în depărtare, dar niciodată nu i se păruse timpul mai scurt. Isprăvi o tunică şi o începu pe a doua.

Deodată, un corn de vânătoare răsună în munţi. Elsa se înspăimântă, căci sunetul se apropia. Curând auzi şi lătratul câinilor, aşa că se ascunse înfricoşată în peşteră. Făcu o legăturică din tunica pe care o ţesuse şi se aşeză pe ea. Un câine năvăli alergând spre ea, urmat de toată haita. Puţin mai târziu, toţi vânătorii erau strânşi grămadă la intrarea în peşteră. Erau vânătorii care îl însoţeau pe regele acelor ţinuturi. Regele se duse ca tras de aţă, drept Ia Elsa. Nu mai văzuse în viaţa lui, o fată atât de frumoasă.

- Cum ai ajuns aici, fermecătoare copilă? o întrebă el.

Elsa clătină din cap. Nu putea vorbi, căci erau in joc soarta şi viaţa fraţilor ei. In acelaşi timp, îşi ascundea mâinile sub şorţ, ca să nu se vadă cât îi sunt de roşii şi de umflate.

- Vino cu mine, îi spuse regele, nu poţi să rămâi aici. Dacă eşti tot atât de bună pe cât eşti de frumoasă, te voi îmbrăca în mătăsuri şi catifele şi îţi voi aşeza o coroană de aur pe cap. Vei sta în castelul meu.

Şi o urcă pe calul său. Elsa plângea şi îşi frângea mâinile. Dar regele ii spuse:

- Nu îţi vreau răul. Intr-o zi îmi vei mulţumi.

După care se avântă peste munte, ţinând-o pe cal in faţa lui, în vreme ce cavalerii călăreau după el.

La apusul soarelui, ajunseră în oraş. Regele o conduse pe Elsa la castelul lui. In sălile înalte de marmură, susurau fântâni de o frumuseţe rară, pereţii erau acoperiţi cu portrete. Dar Elsa n-avea ochi pentru toate minunăţiile din jur, plângea şi se jelea.

Fără să-i pese, le lăsă pe doamnele de onoare să o îmbrace în veşminte regeşti, să-i împodobească părul cu perle şi să-i pună mânuşi moi şi parfumate, în mâinile arse.

Astfel gătită, era atât de frumoasă încât toata curtea se plecă şi mai adânc în faţa ei. Regele vesti logodna lor, deşi arhiepiscopul dăduse din cap şi spusese că negreşit, această copilă a pădurii trebuie să fie o vrăjitoare, ai cărei ochi au pus pe jar inima regelui, scoţându-l din minţi.

Dar regele nu vroi să audă nimic. Avu loc o petrecere cu cele mai vesele dansuri ale locului. Dar niciun surâs nu apăru pe buzele Elsei, nicio rază de bucurie nu lumină ochii ei trişti, în care se citea o durere fără margini.

Atunci, regele deschise uşa odăii pe care i-o pregătise. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii de mare preţ, în aşa fel încât întreaga încăpere semăna cu peştera în care o găsise pe Elsa. Intr-un colţ fusese aşezată legătura de urzici de care se folosea la ţesut, iar pe un umeraş atârna tunica deja încheiată.

Unul dintre vânători se gândise că n-ar fi rău să aducă toate acestea la palat.

- Poţi visa aici că te afli încă în vechiul tău sălaş, îi spuse regele. Iată lucrul cu care te îndeletniceai acolo, între bogăţiile în mijlocul cărora vei trăi de-acum înainte, poate că te vei mai înveseli întorcându-te cu gândul la vremurile trecute.

Când văzu din nou, tot ceea ce îi era atât de scump la inimă, Elsa surâse. Faţa i se lumină şi sângele îi coloră din nou, obrajii. Se gândi la mântuirea fraţilor ei şi îi sărută mâna regelui; acesta şi-o apăsă pe piept şi porunci să se tragă clopotele pentru a vesti căsătoria lor.

Frumoasa fată fără grai, era de-acum regina acestor meleaguri.

Degeaba murmură arhiepiscopul la urechea regelui, tot felul de vorbe veninoase, acestea nu ajunseră la inima lui şi ceremonia avu loc. Arhiepiscopul se văzu silit să aşeze coroana pe capul Elsei. Plin de răutate, i-o îndesă atât de tare pe frunte, încât o făcu să sufere. Dar suferinţele trupului nu o mai atingeau, căci cele sufleteşti erau mult mai vii: toate gândurile îi erau îndreptate spre soarta nefericită a fraţilor ei.

Rămase mai departe mută, căci o singură vorbă de-a ei, i-ar fi costat viaţa. Doar în ochi i se putea citi cât de mult ţinea la rege, care făcea totul pentru a-i aduce mângâierea. Din zi în zi îl îndrăgea mai mult şi îşi dorea din toată inima să îi poată încredinţa taina ei. Dar nu putea să o facă.

In fiecare noapte se retrăgea în odaia care arăta la fel ca peştera de unde fusese luată şi continua să ţeasă tunicile, una după alta. Când ajunse la a şaptea, terminase toate firele de urzică.

Urzicile de care avea nevoie creşteau, ştia asta foarte bine, doar în cimitire şi trebuia, neapărat, să le culeagă cu mâna ei.

Cum să facă?

“Ah! ce înseamnă arsurile de pe mâinile mele pe lângă neliniştea ce îmi frânge inima!” îşi spuse regina. „N-am încotro! trebuie să mă duc: Dumnezeu mă va avea în paza Lui.”

Tremurând, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, într-o noapte cu lună plină coborî în grădină şi, mergând pe aleile lungi şi străzile pustii, se îndreptă spre cimitir. Acolo văzu, pe cel mai mare dintre morminte, sezând în cerc, nişte vrăjitoare bătrâne şi înfricoşătoare, îşi lepădară straiele de parcă ar fi vrut să se scalde şi, cu degetele lor lungi şi încovoiate ca nişte gheare, începură sa scurme pământul de deasupra mormintelor proaspete. Nu avu încotro şi trecu pe lângă ele, dar tare urat se mai uitară la ea. Dar Elsa începu să spună o rugăciune în gând şi aşa scăpă de vrăjitoare. Adună urzici şi se intoarse la castel.

Un singur om o văzuse. Arhiepiscopul. Se trezise, din întâmplare, când toată lumea încă dormea, o urmase şi observase aproape tot ceea ce se întâmplase”. Si se bucură că avusese dreptate când îi spusese regelui ca este ceva necurat cu regina. Era, intr-adevar, o vrăjitoare care il legase cu farmece pe rege, împreuna cu toţi supuşii lui.

A doua zi, ii povesti regelui ceea ce văzuse peste noapte. Dar, pe când vorbea, statuile din palat, clatinau din cap de parca ar fi vrut să spună: “Elsa este nevinovată!” Arhiepiscopul socoti altfel şi spuse că statuile o învinovăţeau pe regină. Atunci, două lacrimi mari se prelinseră pe obrajii regelui şi acesta se întoarse la palat cu o îndoială cumplită în suflet, noaptea următoare se prefăcu că doarme şi o văzu pe Elsa părăsind pe furiş, castelul. Şi tot aşa câteva nopţi la rând.

Regele se făcu din zi în zi tot mai posomorât. Elsa nu putea înţelege de ce. Era încă un necaz pentru ea, dar grija ei cea mai mare era pentru soarta fraţilor ei.

Lacrimile ei se scurgeau pe catifeaua şi purpura împărătească precum nişte diamante strălucitoare; şi totuşi, toţi cei care o vedeau cât era de frumoasă o invidiau.

In vremea asta, aproape că isprăvise. Nu mai avea decât o singură tunică de făcut, dar rămăsese din nou fără urzici. Trebuia să mai iasă încă o dată pentru a mai culege doar câteva legături.

Gândindu-se că trebuia să umble pe întuneric şi să se întâlnească iar cu înfricoşătoarele vrăjitoare, începu să tremure de spaimă, dar voinţa ei era la fel de nestrămutată ca şi credinţa în Dumnezeu. Porni. Regele şi arhiepiscopul o urmăreau. O văzură intrând pe poarta cimitirului. Apropiindu-se, le zăriră pe vrăjitoare călare pe un mormânt. Regele plecă înfuriat, părându-i-se că printre ele o zărise pe aceea pe al cărei piept îşi culcase capul, chiar în acea seară.

- Să o judece poporul! spuse el.

Şi poporul o osândi pe regină să piară pe rug. Din odăile luminoase şi pline cu lucruri de preţ, se văzu aruncată într-o temniţă întunecoasă, în care, pătrunzând printre gratiile de la fereastră, şuiera un vânt năprasnic. In loc de catifele şi mătase i se azvârliră pe podeaua de piatră, rece ca gheaţa, legăturile de urzici, pentru a-şi odihni capul pe ele. Tunicile aspre şi usturătoare le folosea, întinse pe jos, în chip de pat. Dar nimic nu putea să o bucure mai mult. Se apucă pe dată de lucru, mulţumind lui Dumnezeu. Ştrengarii de pe stradă cântau despre ea tot felul de cântecele deochiate. Nimeni nu îi spunea un cuvânt de mângâiere.

Spre seară, o aripă de lebădă îi bătu în fereastra. Era prâslea, care cu greu reuşise să o găseasca.

Elsa se bucură nespus, deşi ştia că noaptea următoare avea să fie ultima pentru ea, căci aproape că isprăvise de ţesut tunicile, iar fraţii ei, iată, nu erau departe.

Arhiepiscopul veni să o încurajeze în ultimele ei clipe, după cum îi poruncise regele. Elsa clătină din cap şi îi făcu semn să o lase în pace. Trebuia să ţeasă şi ultima tunică în acea noapte, altfel totul ar fi fost în zadar: suferinţe, lacrimi, nopţi nedormite.

Arhiepiscopul se îndepărtă aruncând cuvinte grele; dar ea se ştia nevinovată. Şoriceii veniră cu paşi mărunţei să o ajute să descâlcească urzicile. O privighetoare se cocoţă la fereastra ei şi îi cântă toată noaptea pentru a-i mai da un pic de curaj.

Puţin înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi se înfăţişară la castel şi cerură să fie duşi la rege. Li se răspunse că era cu neputinţă. Era încă noapte şi nimeni nu îşi putea îngădui să îl trezească. Fraţii se rugară şi ameninţară cu atâta înflăcărare, încât sosiră in goană toţi străjerii; însuşi regele veni în cele din urma şi întrebă cine face atâta larmă.

In aceeaşi clipă răsări soarele; nici urmă de fraţi, doar unsprezece lebede, cu coroane de aur pe cap, se învârteau în zbor, deasupra castelului. Norodul se înghesuia la poarta cea mare a oraşului pentru a merge să o vadă pe vrăjiitoare: arzând.

O îmbrăcaseră într-un cămeşoi de pânza gros şi o urcaseră intr-o căruţa. Frumosul ei păr lung atârna în laţe încâlcite pe lângă obraji; chipul avea paloarea morţii; buzele păreau să se roage, în timp ce degetele ţeseau mai departe. Chiar şi pe drumul spre rug lucra de zor, căci pe lângă cele zece tunici care erau gata trebuia să se grăbească să o isprăvească şi pe cea de a unsprezecea.

- Uitaţi-o pe vrăjitoare! Uitaţi-vă la ea cum bodogăneşte printre dinţi! Nici măcar nu are o carte de psalmi în mână. Trebuie să sfâşiem în bucăţi acea înfiorătoare lucrare diavolească, pe care o cară cu ea.

Se îmbulziră cu toţii şi erau gata-gata să îi smulgă tunicile, când cele unsprezece lebede sosiră în zbor. Se aşezară în jurul ei, în căruţă şi începură să bată aerul cu aripile lor mari.

Mulţimea, uluită, se dădu înapoi.

- Este un semn de sus, fără nici o îndoială că este nevinovată! şoptiră câţiva.

Ajunseră la rug, iar călăul o înşfăcă pe Elsa de o mână. Atunci, ea reuşi să arunce în mare grabă tunicile peste lebede, care se prefăcură pe dată, în cei unsprezece tineri prinţi. Doar prâslea rămăsese cu o aripă de lebădă, în locul unui braţ, căci de la ultima tunică, cea la care lucrase pe drum, lipsea o mânecă.

- Acum pot să vorbesc! strigă Elsa. Pot să spun că sunt nevinovată!

Tot poporul adunat acolo, văzând ceea ce se întâmplase, îngenunche dinaintea ei, ca în faţa unei sfinte. Dar Elsa se prăbuşi leşinată în braţele fraţilor ei, într-atât era de sfârşită de trudă, de spaimă şi de durere.

- Da, este nevinovată, spuse cel mai mare dintre fraţi. Şi povesti cât putu el de scurt tot ceea ce se întâmplase. In timp ce vorbea, o mireasmă puternică se răspândi în aer, de parcă ar fi înflorit milioane de trandafiri. Erau bucăţile de lemn din care fusese făcut rugul; prinseseră rădăcini şi dăduseră în floare.

Pe locul unde se înălţase rugul, se iviseră acum o mulţime de tufe de trandafiri roşii; deasupra lor era o floare albă, strălucitoare ca o stea. Regele o culese şi o aşeză pe pieptul Elsei, care se trezi imediat cu inima plină de bucurie şi de fericire.

Şi toate clopotele începură să bată de la sine, speriind păsărelele care se înălţară în stoluri, în văzduh, iar la castel se încinse un zaiafet cum nu s-a mai văzut de atunci şi până astăzi.

basme  povesti  copii  magic  pacea interioara  Andersen   lumea copiilor  lebedele  vrajitoare  magic

Cufarul zburator

de Hans Christian Andersen

Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata strada lui si pe langa asta si o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta altfel banii si cand dadea o para, lua inapoi un galben, fiindca era priceput; dar intr-o buna zi a murit.
Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a inceput sa duca o viata de petreceri; facea zmee din banii de hartie si arunca in apa galbeni in loc de pietre.
Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai ramas decat patru banuti de arama, iar haine nu mai avea decat un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sa stie de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica:

"Fa-ti bagajul!“.
Dar el n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar. Acuma, sa vedeti, cufarul acesta era tare ciudat.

Cum il incuiai, putea sa zboare. Asa a facut si feciorul de negustor;l-a incuiat si indata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe si mai departe. Cand fundul cufarului scartaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca o tumba cumplita si asta nu-i prea placea. Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor.

A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el asa, a intalnit in drum o doica cu un copil la piept.

- Asculta, doica turceasca – a intrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de inalte?
- Acolo sta fata sultanului – a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de fata sultanul si sultana.
-Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a bagat in cufar, a zburat pana pe acoperisul palatului si s-a strecurat la printesa pe fereastra.

Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de negustor nu s-a putut opri si a sarutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin vazduh la dansa si ea a fost foarte magulita.
Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt doua lacuri adanci in care gandurile inoata ca niste zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheata cu incaperi frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si dragalasi.
Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea indata a spus da!
- Sa vii sambata seara – a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai si invata bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei si mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu talc si cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.
- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste – a spus el si a plecat, dar inainte de plecare printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si de asta avea el nevoie.
Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure si acolo s-a apucat sa nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie gata si nu era chiar asa de usor.
Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana si toata curtea erau la ceai la printesa.Toti l-au intampinat cu prietenie.

- Nu vrei sa ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.
- Dar sa fie si cu haz – a zis sultanul.
- Da, da! – a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran si inalt, din care fiecare din ele era o aschie.
Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o, tigaie tot veche de fier. Isi aduceau aminte de tinerete si povesteau tigaii:

"Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant, adica roua, toata ziua ne imbaiam in soare, cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam ca suntem bogate prin faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati si iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se imbrace in verde si vara, si iarna. Dar iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de lemne si familia noastra sa imprastiat in toate partile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca si inconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma menirea sa aprindem oamenilor lumina;de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns sa stam la bucatarie.“
"Soarta mea s-a desfasurat altfel – a spus tigaia de fier langa care sedeau chibriturile. De la inceput, de cand am venit pe lume, am fost de o multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba cu temei si sunt la loc de cinste aici in casa.
Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si frecata, si sa schimb vorbe intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata in curte si se intoarce, toti cati suntem aici stam mereu in casa.
Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea multa indrazneala despre cele ce se petrec afara.

Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, ca a cazut de la locul ei si s-a spart; era o femeie asezata si cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.“

"Mai taci acuma, ca ai vorbit destul“ – i-a taiat vorba scaparatoarea si a izbit o data in cremene ca au sarit scanteiin toate partile.
"Mai bine sa ne veselim oleaca." "Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun“– au spus chibriturile.
"Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o intamplare. Uite,incep eu. Am sa spun ceva care s-a intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga mai repede despre ce-i vorba si are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii, intr-o familie linistita..."
"Incepe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are sa ne placa."

"In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si spalate si la fiecare doua saptamani se puneau perdele curate."
"Ce frumos povestesti – spuse matura. Se vede imediat ca povesteste o femeie, e ceva delicat si fin...""Da, da, se vede asta!" – a spus caldarea de apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe jos pleoscaind.
Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la inceput.
Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu nisip si a incununat oala, fiindca stia ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalti.

"Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine" – s-a gandit matura.

"Mie mi-a venit pofta sa dansez." – a spus vatraiul si a inceput sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica piciorul in sus! O perna veche care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.
"Ei, ma incununati si pe mine?" – a intrebat vatraiul. Si l-au incununat si pe el.
"Neam prost!" - si-au spus in gand chibriturile.
Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate daca nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea tare in cerneala, dar era mandra de asta.
"Daca samovarul nu vrea sa cante – spuse ea – n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o privighetoare in colivie si stie ea sa cante. E drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea."
"Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta – a zis ceainicul de tabla (canta si el si era var bun cu samovarul) -cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna cosnita daca am sau n-am dreptate!" "Sunt foarte suparata – zise cosnita – sunt cum nu se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va petreceti seara? N-ar fi mai intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si eu am sa va arat ce sa faceti. Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!“
"Sa facem cat mai multa zarva!“ – au spus cu totii.
In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oala care sa nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila. Fiecare se gandea: "Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!"
Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se gandeau: "Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum stralucim si ce lumina dam!“ Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.
- Frumoasa poveste – a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastra de sotie. - Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastra.
Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.
Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au impartit pesmeti si covrigi si copiii pe strada suierau din degete si era minunat de frumos.

"Trebuie sa fac si eu ceva" – s-a gandit feciorul de negustor si a cumparat rachete, pocnitori si artificii, le-a pus cu el in cufar si si-a luat zborul.
Era o zarva cumplita! Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea minunatie cum era cufarul zburator nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.
Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a spus el: "Hai sa ma duc prin oras, sa vad ce spune lumea“. Nu-i de mirare deloc ca era curios sa afle.

Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce vazusera.

- Am vazut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii ii straluceau ca niste stele si barba lui e ca o spuma.
- Zbura imbracat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau ingeri.
Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar cand a ajuns in padure, ia cufarul de unde nu-i!
Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese din el decat scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sa zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului.
Ea l-a asteptat pe acoperis toata ziua. L-o mai fi asteptand si acuma, dar el cutreiera lumea si spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.

cufarul zburator desene animate copii  magic  desne  povesti  basme  fermecat

Degețica

de Hans Christian Andersen

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care-şi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia-i spuse păsul. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

- Acesta nu-i orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

- Îţi multumesc din suflet! zise femeia, şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

- Ce floare minunată! gândi femeia, sărutându-i petalele. Şi chiar în acea clipă floarea se deschise, foşnind încetişor. Acum se vede bine că aceasta nu era o lalea adevărată!

Înăuntrul florii fermecate femeia văzu o fetiţă mică, mică de tot şi neasemuit de drăgălaşă. Pentru că micuţa era numai cât degetul cel mic de înaltă, primi numele de Degeţica. Femeia îi pregăti dintr-o coajă de nucă frumos lustruită un leagăn pe măsura ei, îi puse petale de viorele în loc de saltele, şi-o înveli cu o petală de trandafir.

Micuţa doarmea în timpul nopţii, iar ziua se juca pe masă, unde mămica ei aşezase o farfurie cu apă, înconjurată de-o cunună de flori. În farfurie plutea o frunză mare de trandafir, pe care Degeţica putea să stea şi să se plimbe nestingherită dintr-o margine-ntralta, servindu-se de două fire albe de păr de cal, ce-i ţineau loc de vâsle.

Nu se putea închipui ceva mai drăgălaş decât fetiţa asta! Pe lângă faptul că era nepus de frumoasă, mai era şi foarte talentată pe deasupra.

Degeţica ştia să cânte, aveau un glas aşa de dulce, cum nu se mai auzise pe faţa pământului.

Într-o noapte însă, pe când mititica dormea dusă, învelită cu plăpumioara ei din petală de trandafir, o broască urâtă intră-n odaia şi se apropie de pătuţul ei.

- Ce frumuşică soţie ar fi micuţa aceasta pentru băiatul meu! gândi, în sinea ei, urâţenia.

Acestea fiind zise, broasca înşfăcă numaidecât coaja de nucă şi ieşi pe fereastră, ducând-o şi pe Degeţica cu ea în grădină. Pe acolo curgea un pârâu care trecea pe lângă o mlaştină, unde locuia broasca cea urâtă, împreună cu fiul ei. Broscoiul era slut şi murdar, şi semăna leit-poleit cu mama lui.

- Oac! Oac! – prinse el a striga, de îndată ce o zări pe drăgălaşa fetiţă în pătuţul ei din coajă de nucă.

- Nu vorbi atât de tare! îl mustră mama-broască. Ai s-o trezeşti! Şi poate să ne scape, că e uşoară ca un fulg de nea! S-o punem mai bine pe o frunză lată de nufăr, în mijlocul apei. Va sta acolo ca pe-un ostrov şi n-are să mai poată fugi. În vremea asta, noi vom găti în fundul bălţii odaia cea mare, care va fi locuinţa voastră.

Apoi broasca sări în apă şi porni s-aleagă o frunză mare de nufăr, o prinse de mal şi aşeză pe ea coaja de nucă în care dormea Degeţica.

Când se trezi biata fetiţă şi vazu unde se afla – de jur-împrejur era numai apă! – începu să plângă în hohote. Cum să se mai întoarcă pe uscat?

Broasca, după ce împodobi odaia din fundul iazului cu papură şi floricele galbene, veni cu odorul ei să ia pătuţul micuţei şi să-l ducă-n odaia gata pregătită. Mama-broască se înclină înaintea fetiţei, zicându-i:

- Dă-mi voie să ţi-l prezint pe fiul meu şi viitorul tău soţ! orăcăi pocitania. V-am pregătit o locuinţă de toată frumusetea în fundul bălţii.

- Oac! Oac! întări şi fiul. Apoi luară coaja de nucă şi se îndepărtară, promiţând să se întoarcă în scurtă vreme şi după Degeţica. Biata fetiţă, rămasă singurică pe frunza ei verde, începu să plângă şi mai aitir, gândindu-se la broascoiul cel urât şi la soarta ce-o aştepta alături de dânsul.

Peştisorii din râu însă, auzindu-i plânsul şi văzând cât era de frumuşică, socotiră c-ar fi o mare nenorocire pentru dânsa să-l ia de soţ pe fiul broaştei. “Nunta asta nu trebuia să se facă!” gândiră ei numaidecât, după care se apucară să taie cu dinţişorii codiţa frunzei. După multă trudă, acesta se desprise, ducând-o pe Degetica departe, de-a lungul râului, astfel încât broaştele n-o mai putură ajunge.

Pe când mergea ea aşa, un fluturaş alb începu să zboare în jurul ei. Până la urmă acesta se aşeză pe frunză, nemaiputându-şi lua ochii de la aşa minune.

Degeţica, veselă că de acum scăpase de broaşte, se bucura de frumuseţea locului şi de priveliştea apei ce strălucea ca aurul în bătaia soarelui. Îşi luă cingătoarea, legă cu un capăt aripa fluturaşului, iar cu celălalt frunza, şi astfel putu înainta mult mai repede.

Dar iata că tocmai atunci se întâmplă să treacă pe acolo un cărăbuş. Acesta de îndată ce o văzu pe Degeţica, o înhăţă şi zbură cu ea până în vârful unui copac. În vremea asta frunza de nufăr aluneca înainte pe râu, purtată de fluturaşul care nu se mai putea desprinde de dânsa.

Degeţica, deşi era cuprinsă de spaimă pentru că acum se afla în vârful unui copac, nu se gândea decât la fluturaşul alb pe care-l legase de frunză. Îi era teamă c-o să moară de foame, dacă nu-l va desface nimeni. Cărăbuşului însă puţin îi păsa de toate astea. El o aşeză pe micuţă pe cea mai mare frunză din copac şi-o ospată cu sucul florilor. Şi, cu toate că ea nu semăna deloc cu o cărbuşă, îi lăudă foarte mult frumuseţea.

În curând, toţi cărăbuşii din copac veniră s-o vadă. Fetele cărăbuşilor însă, văzând-o, îşi mişcară antenele zicând:

- Ce urâţenie! zise prima cărăbuşă. N-are decât două picioare!

- N-are nici antene, adaugă alta. E slabă, subţire, şi seamănă cu omul. Oh! Cât de urâtă poate fi!

Degeţica era de bună seamă fermecătoare! Dar tot ascultând cusururile pe ce i le născoceau, cărăbuşului n-o mai găsi pe Degeţica la fel de încântătoare ca la început, şi nu mai vru s-o ţină. Aşa că o dădu jos din copac şi o aşeză pe-o floare de cicoare.

Degeţica începu să plângă cu sughiţuri, atât era de supărată că fusese izgonită de cărăbuşi pentru urâţenia ei. Doar ea era atât de frumoasă!

Rămasă singurică în pădure, îşi petrecu acolo toată vara. Îşi împleti un pătuţ din firicele de paie şi-l anină sub o frunză de brusture, ca să fie ferită de ploaie. Se hrănea cu sucul florilor, iar setea şi-o alina bând roua ce cădea dimineaţa pe frunze.

Aşa trecură şi vara, şi toamna. Dar iată că sosi iarna, cu frig şi cu zăpadă multă. Toate păsărelele care până nu demult o desfătaseră cu cântecele lor, plecară-n ţările calde, iar copacii nu mai aveau nici frunze, nici flori. Până şi frunza de brusture care-o adapostise până atunci se răsuci şi se uscă. Într-o noapte, începu să ningă cu fulgi mari. Fiecare fulg ce cădea asupra fetiţei era pentru ea ca o lopată de zăpadă. Se-nvelise, biata, c-o frunză uscată, dar ce căldura să-i ţină acea amărâtă de frunză? Degeţica fu la un pas să moară de frig!

Tot mişcându-se încoace şi-ncolo, ca să nu îngheţe de frig, micuţa ajunse zgribulită de tot în vizuina unui şoarece de câmp. Acesta era tare bătrân, dar avea o locuinţă căldurasă şi încăpătoare. Avea cămări pline cu grăunţe de tot felul, o bucătărie şi o sufragerie frumoasă. Degeţica veni la uşa lui şi-l rugă să-i dea şi ei un bob de grâu, că de două zile nu mâncase nimic.

- Sărăcuţa de tine, zise şoarecele, care avea o inima bună. Vino de mănânca şi tu cu mine-n odaie.

Şoarecele o îndrăgi pe dată pe Degeţica, şi-i zise:

- Îţi dau voie să stai toată iarna aici, dacă promiţi să-mi ţii mereu odaia curata şi să-mi spui poveşti frumoase. Mă prăpădesc după ele!

Degeţica primi cu bucurie învoiala şi multă vreme n-avu de ce să se plângă de nimic.

- O s-avem musafiri, îi spuse într-o bună zi şoarecele. Vecinul meu are obicei să vină să stea la mine o dată pe săptămână. El e mult mai bogat decât mine. Are odăi mari şi poartă o blana frumoasă, de catifea neagră.

Dacă ar vrea să te ia de soţie, ai fi cu siguranţă foarte fericită, îi spuse şoarecele de câmp. Să nu uiţi să-i spui şi lui frumoasele tale poveşti!

Degeţica însă nu prea avea poftă să se mărite cu vecinul cel bogat, care nu era decât un sobol. Dar atunci când acesta veni în vizită, dichisit cu blăniţa lui de catifea neagra, lucioasă, Degeţica se purtă cuvincios. Mai întâi, se luară cu vorba despre bogăţiile şi despre învăţătura sobolului, dar fetiţei nu-i plăcu defel că acesta vorbea de rău soarele şi flori, pe care oricum el nu le văzuse niciodată. Degeţica îi cântă o sumedenie de cântecele, iar sobolul fu fermecat de glasul micuţei. Cu toate acestea sobolul nu hotărî nimic în privinţa nunţii, fiindcă era nespus de chibzuit din fire.

Ca să le facă o plăcere fetiţei şi şoricelului de câmp, sobolul îi pofti să se plimbe printr-o hrubă lungă pe care acesta o săpase de curând sub pământ, între cele două locuinţe. Şi cum se plimbară ei aşa, dădură la un moment dat peste o rândunică moartă. Pasărea era îngheţată de frig şi stătea chircită, cu capul şi picioarele ascunse sub pene.

Văzând-o, Degeţica fu nespus de mâhnită. Ea iubea tare mult păsărele care o înveseliseră toată vara cu cântecele lor. Dar sobolul împinse cu laba rândunica, zicând:

- N-o să mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire să te naşti pasăre! Slavă Domnului că niciunul dintre neamurile mele n-o să aibă o soartă atât de cruntă. O astfel de faptură n-are altă avere decât acelaşi şi acelaşi “cirip, cirip!”, iar când vine iarna moare de foame.

- Cuminte grăieşti! răspunse bătrânul şoarece de câmp. Când te gândeşti că sunt atâţia care se laudă întruna că ştiu să cânte…

Degeţica nu spuse nimic, dar când şoarecele de câmp şi sobolul se întoarseră cu spatele, se aplecă încetişor asupra păsării şi-i sărută ochii închişi.

- Poate că-i tu erai aceea care cânta aşa de drăguţ pentru mine astă vară! se gândi fata. Biata de tine!

Degeţica îşi rezemă capul de inimioara rândunicii. Dar, deodată, se sculă speriată. Fetiţa simţise o mişcare uşoară, inima rândunicii începuse să bată. Se pare că aceasta nu fusese moartă, ci doar amorţită de frig, iar căldura din tunelurile subterale o reînviase.

Degeţica tremura încă de spaimă; pe lângă ea, care nu era mai înaltă decât degetul cel mic, rândunica părea un uriaş. Totuşi, Degeţica nu-şi pierdu cumpătul, ci o înveli cu o frunză de mentă, ca s-o ferească de frig.

- Îţi mulţumesc că m-ai încălzit, copilă drăgălaşă! zise râdunica. Peste puţin timp am să capăt din nou puteri, şi-am să zbor departe, spre soare.

- E frig tare afară, ninge! răspunse Degeţica. Mai stai în patul tău, voi avea eu grijă de tine.

Apoi îi aduse apă într-o frunzişoară. Păsărica o bău, şi-i povesti cum rupându-şi o aripă într-un tufiş de mărăcini, nu s-a mai putut ţine de celelalte păsări în zborul lor spre ţările calde.

Degeţica îngriji cu multă dragoste rândunica toată iarna, fără ştirea şoarecelui şi a sobolului. Când sosi primavăra însă, şi soarele prinse din nou a încălzi pământul, rândunica îşi luă ziua bună de la fetiţă, întrebând-o dacă nu vrea să călătorească alături de ea, până departe, în pădurea verde.

- Nu pot, îi răsunse amărâtă Degeţica. I-am promis şoarecelui de câmp că rămân să-l slujesc. Aşa ne-a fost învoiala la începutul iernii, când el m-a salvat pe mine de la îngheţ.

- Adio atunci, dragălaşa mea copilă! răspunse rândunica, luându-şi zborul spre soare. Degeţica o privi zburând, cu lacrimi în ochi. Îi era atât de dragă pasărea asta!

- Cirip! cirip! mai zise încă o data rândunica, după care dispăru în zare.

Degeţica era foarte mâhnită pentru că ei nu-i era îngăduit să se bucure de căldura şi de lumina soarelui. Trecu vara, apoi veni toamna.

- Peste patru săptămâni facem nunta! o anunţă vesel şoarecele de câmp, de îndată ce sobolul se învoi să facă nunta. Dar biata fetiţă începu din nou să plângă. Ea nu voia deloc să se mărite cu ursuzul de sobol!

- Ce prostie! strigă şoarecele de câmp. Te poftesc să nu mai fii atât de încăpăţânată! Ar trebui să te simţi foarte mândră că te ia de soţie un domn atât de distins, care poartă o blană de catifea neagră, cum nici impărăteasa n-are. Mai bine i-ai mulţumii lui Dumnezeu că vei găsi oricând o bucătărie şi o pivniţă plină cu de toate.

Dar iată că sosi şi ziua nunţii. Sobolul se înfăţişă s-o ia pe Degeţica şi s-o ducă sub pământ, unde plănuia s-o ascundă pentru totdeauna de lumina soarelui, fiindcă el unul nu-l putea suferi.

- Rămâni cu bine, soare frumos! zise Degeţica cu-n aer mâhnit, ridicând mânuţele în sus, rămâi cu bine! Că eu sunt osândită să trăiesc de-acum înainte în întuneric, lipsită de razele tale.

Apoi facu câţiva paşi afară din căsuţă.

- Adio, adio! zise Degeţica, sărutând o floricica roşie. Dacă o vei vedea vreodată pe rândunica mea, să-i spui că mă gândesc la ea.

- Cirip! Cirip! auzi ea cântând lângă dânsa.

Randunica şi Degeţica se reîntâlniră. Fetiţa îi povesti numaidecât toate chinurile prin care trecuse de când şoarecele de câmp hotărâse să se mărite cu sobolul. În timp ce povestea, ochii Degeţicăi se umplură de lacrimi amare.

- Vine iarna iar, zise rândunica, eu trebuie să plec în ţările calde. N-ai vrea să vii cu mine? Te vei urca pe spinarea mea, te vei prinde cu cingătoarea şi vom zbura departe de urâciosul sobol, şi de locuinţa lui întunecoasă. Vom ajunge dincolo de munţi, în împărăţia soarelui, acolo unde vara şi florile nu trec niciodată. Haide, vino cu mine, scumpă fetiţă, tu care mi-ai scăpat viaţa când zăceam în întuneric, pe jumătate moartă de frig.

Degeţica se urcă în spinarea rândunicii şi astfel trecură împreună munţii înalţi, cu piscurile lor acoperite de zăpadă. Şi ajunseră într-o ţară caldă, unde viţa de vie creşte pe marginea şanţurilor, unde cresc păduri întregi de lămâi şi de portocali, unde flori nemaivăzute raspândeau cele mai dulci miresme, iar copiii se jucau cu fluturi mari pestriţi.

Rândunica se opri pe marginea unui lac albastru, lângă un palat de marmură, înconjurat de coloane mari ce sprijineau bolţi de viţă de vie. Pe sub streaşină erau nenumărate cuiburi.

Unul din aceste cuiburi era al rândunicii.

- Iată şi locuinţa mea! zise pasărea. Tu însă n-ai să poţi sta aici. Alege-ţi o floare care-ţi va plăcea, iar eu te voi aşeza acolo. Mă voi îngriji să nu-ţi lipsească nimic.

- Cu bucurie! răspunse Degeţica, bătând din mânuţele ei mici şi delicate.

Fetiţa era uluită de toate frumuseţile ce-o înconjurau! Ceva însă o miră pe fetiţă mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb şi străveziu ca sticla, care stătea pe o floare înaltă cât degetul. Degeţica văzu că omuleţul purta pe creştet o coroană de aur, iar pe umeri avea o pereche de aripi de toată frumuseţea. Acesta era Duhul florilor! Şi fiecare dintre florile din acea grădină minunată era locuinţa unei perechi de asemenea mici făpturi cu chip omenesc. Iar el, era Domn peste întreg acest popor.

- Doamne, ce frumos e! zise încet Degeţica rândunicii.

Prinţul o văzu şi el pe Degeţica şi i se păru cea mai frumoasă fiinţă din lume. Aşa că nu stătu prea mult pe gânduri şi punându-i coroana pe cap, o întrebă cum o cheamă şi dacă vrea să fie soţia lui.

Şi ce soţ era acesta pe lângă fiul broaştei ori pe lângă sobolul cu blană de catifea neagră! Primind să fie soţia lui, Degeţica deveni pe dată Zâna florilor! Nimic n-o bucura mai mult pe micuţă decât perechea de aripi străvezii primite-n dar de la o gâză.

- De-acum înainte, n-o să te mai cheme Degeţica, îi zise Duhul florilor: noi îţi vom zice Maia.

- Adio, adio! zise rândunica luându-şi zborul spre Danemarca. Acolo îşi regăsi de îndată vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta şi care-i aştepta reîntoarcerea.

“Cirip! Cirip!” începu rândunica. Şi astfel, povestitorul află peripeţiile prin care trecuse micuţa Degeţica.

Degetica  mica  degetar

Hainele cele noi ale imparatului

de Hans Christian Andersen

A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împăratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau până la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împăratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvant.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întreba cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevar aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevazută pentru mine."

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei, începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate desluşirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa ăsta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta împaratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesatorii mai au mult până s-o isprăvească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi iar se uita, dar nu văzu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

În sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrăzni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevar e de toata frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânari. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împaratului. În sfârşit se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunată însuşire a acestei stofe.

- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

- Vă aşteaptă la uşă baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

- Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfăţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se facură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seamă că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu-i măreţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină strălucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împăratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţei! şopti tatăl lui.

Şi îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

- Este un copilaş care spune că împaratul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Aşa era. Totuşi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum până la sfârşit!"

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era. 

haine