Mica sirena

de Hans Christian Andersen

Departe, departe în largul mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, şi aşa de adâncă, încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, şi ar trebui să pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poţi ajunge din fund pană la suprafata apei.

Acolo locuieşte poporul mării. Să nu credeţi însă că pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc nişte plante şi nişte copaci foarte ciudaţi, şi care-s aşa de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toţi peştii mari şi mici umblă printre crengile lor, cum zboara păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui marii; zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, şi acoperişul de scoici care se deschid şi se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.

De multă vreme regele mării era văduv, şi mama lui bătrână îngrijea de casă. Era femeie deşteaptă, dar aşa de mândră de rangul ei, că işi purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de şase. Era însă vrednică de toată lauda pentru grija ce purta faţă de cele şase prinţese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă. Cea mai mică însa era mai drăgălaşă decât toate; avea faţa albă şi rumenă cum e foaia de trandafir, şi ochii albaştri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupuşorul ei ca şi al celorlalte surori se sfrâşea printr-o coada de peşte.

Toata ziua prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde flori vii creşteau pe pereţi. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peşti intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele, şi prinţesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa palatului era o grădină mare, cu pomi albaştri închis şi roşii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, şi florile, când se legănau, păreau că-s flăcari. Pe jos era nisip alb şi curat, şi de jur împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era liniştită, puteai să zăreşti soarele, ce părea o floare de purpură vărsând lumina din potirul ei.

Fiecare prinţesă avea în grădină câte-un locşor, pe care-l îngrijea după cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele, şi sădi multe flori roşii ca şi el. Era o copilă ciudată, gânditoare şi tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corabii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură care înfăţişa un prea frumos băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă.

Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Şi mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de corăbii, de cetaţi, de oameni, de vieţuitoare. Se mira mai ales, auzind că pe pămant florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă, şi că pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui cum peştii cântau şi săreau prin copaci. Bunica zicea peşti la păsarele că altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ţi dau voie să te ridici la suprafaţa mării, şi să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari, şi să cunoşti pădurile şi oraşele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani, şi cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să mai aştepte încă cinci ani, până să iasă şi ea din fundul mării. Şi îşi făgăduiau una alteia să-şi povestească toate minunile ce-au să vadă; căci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns; şi erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinta să le afle.

Cea mai nerabdătoare era tocmai cea mai mică; noaptea, adesea, stătea la fe-reastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstrie, pe care peştii îl puneau în tremur când vâsleau din coadă şi din aripioare. Zări într-adevăr luna şi stelele, dar ele se străvedeau şterse şi foarte mult mărite de apă.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra ei. Aceştia negreşit nici nu bănuiau că o sirena drăgălaşă întindea din fundul mării mânuţele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când prinţesa cea mare împlini cincisprezece ani, şi ea se ridică deasupra apei.

Când se-ntoarse, avea o mulţime de lucruri de povestit.

- O! E aşa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării, şi să priveşti pe ţărm măreaţa cetate unde licăresc luminile ca mii de stele; să asculţi muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, şi tot zgomotul acela de oameni şi de trăsuri.

Şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare, lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriaşul strat de apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul şi la luminile ei, şi i se părea că aude sunând clopote în juru-i.

În anul următor, a doua dintre surori căpătă voia de-a se ridica la suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; şi frumuseţea acestei privelişti nespus de mult o fermecă.

- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur, şi frumuseţea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faţa mea unii roşii, alţii viorii, şi printre ei, zburând spre soare, ca un val alb şi lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele glob de foc; dar deodată el dispăru, şi lumina trandafirie, care colora faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă, şi apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor şi căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de mici fiinţe omeneşti, care se jucau scăldându-se. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar ele fugiră speriate, şi o lighioană neagră - era un câine - începu a lătra aşa de grozav, încât se sperie şi dânsa şi porni repede spre largul mării. Dar niciodată nu va putea să uite pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii drăguţi care ştiau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de peşte.

Sora a patra care era mai puţin îndrăzneaţă, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfarşitul zărilor, şi unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca nişte păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe, şi balenele uriaşe aruncau apă pe nări.

Sosi şi rândul celei de-a cincea: şi se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna: aşa că ea văzu ceea ce nu văzusera celelalte. Marea era verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le clădesc oamenii. Ea se aşezase pe unul din cei mai mari, şi toţi marinarii se depărtau speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit şi lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, şi marea furioasă şi întunecată ridica munţii de gheaţă şi-i făcea să străluceasca-n lumina roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele, şi groaza era peste tot cuprinsul; ea însă stătea liniştită pe muntele ei de gheaţă, şi văzu trăsnetul ca un şarpe de foc, căzând în apa lucitoare.

Când una dintre surori ieşea pentru întâia oară la suprafaţa apei, ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea; dar după ce se făcea mare şi putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai simţea nimic din farmecul dintâi; aşa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos în fundul mării, şi că palat ca al lor nu-i nicăieri.

Adeseori seara câteşi cinci surorile ţinându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafaţa apei. Aveau glas fermecător, ca nici o alta fiinţa de pe lume. Când cerul se acoperea de nori şi vreo furtună prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, lăudând frumuseţea fundului mării, şi chemând pe călători să vină la dânsele. Aceştia însă nu puteau înţelege cuvintele sirenelor, şi niciodată nu vedeau minunăţiile pe care le cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmărea cu privirea şi-i venea să plângă. Dar sirenele n-au lacrimi, şi pentru asta inima lor suferă şi mai mult.

- O! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi în sfârşit şi ziua aceea: împlini şi ea cincisprezece ani.

- Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca şi pe surorile tale.

Şi-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din jumătaţi de perle, şi-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din ce viţă mare se trage.

- Mă doare! zise mica sirenă.

- Ca sa fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, şi coroana grea care-i apăsa capul. Florile roşii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrăznea să spună nimic.

- Adio, zise ea, şi uşoară ca spuma se-nălţă prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise; norii erau încă rumeniţi, tiviţi cu aur, şi luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut şi răcoros, şi marea liniştită. Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, şi marinarii stăteau rezemaţi de frânghii. Cântecele răsunau făra întrerupere, şi când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agăţate de frânghii; ai fi crezut că-s steagurile tuturor ţărilor. Sirena înotă până-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime de oameni foarte frumos îmbracaţi. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru; pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii jucau pe punte, şi când tânărul prinţ se arătă, o sută de artificii se înălţară în văzduh, împraştiind o lumină ca ziua. Sirenei însa îi fu frică şi se dădu la fund: dar curând ieşi iar şi i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, peşti de aur săgetau noaptea, şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. O, ce frumos era tânărul prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ. Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră; toate pânzele fură întinse şi corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-şi abate privirile de la fereastră. Dar deodată marea începu a se tulbura, valurile creşteau, şi nori groşi, negri, se grămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ameţitoare, se legăna pe marea-nvolburată. Valurile ridicându-se ca munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această călătorie zbuciumată; dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, şi corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci îşi dădu seama de primejdie, şi trebui să se ferească de grinzile şi de sfărâmăturile corabiei prăpăstuite.

Câteodată se făcea aşa de întuneric, că nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit; încă o zguduitură, şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena văzu pe tânărul prinţ pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuinţa ei; dar numaidecat îşi aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în apă, şi că el o să ajungă mort la palatul tatalui ei.
Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre grinzile şi sfărâmăturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut şi ea să fie zdrobită de vreuna din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, şi astfel putu ajunge pâna la tânărul prinţ, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el închidea ochii, gata să moară. Mica sirena îl prinse şi susţinându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea că vrea să readucă viaţa pe faţa tânărului prinţ, dar ochii lui stăteau tot închişi. Sirena îl săruta pe frunte, şi dându-i la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădiniţa ei. Zări în sfârşit pământul, şi-n depărtare munţii înalţi albaştri, cu coamele sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată frumuseţea, era o bise-rică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri uriaşi şi-n grădină portocali şi lămâi; în apropiere de locul ăsta, marea făcea o cotitură până-n dreptul unei stânci, acoperită cu nisip alb şi mărunt. Acolo sirena duse pe prinţ, având grijă să-i ţina capul tot în sus şi-n bătaia razelor soarelui.

Deodată începură a suna clopotele de la biserică, şi o mulţime de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărta înotând, şi se ascunse în dosul unor stânci, ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului prinţ.

În curând una din fete trecu pe lângă el; întâi se sperie, dar venindu-şi repede în fire, alergă să cheme şi pe celelalte, care dădură prinţului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu ştia el cine-l scăpase de la moarte. Iar când tânărul prinţ fu luat şi dus într-o clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare; dar din ziua aceea fu şi mai tăcută şi mai gânditoare.

Surorile ei o întrebară despre cele ce văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara şi dimineaţa, se urca spre locul unde lăsase ea pe prinţ. Văzu roadele din grădină cum se coceau, văzu zăpada topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai văzu; şi din ce în ce mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniţa ei, îmbrăţişând mica statuie de marmură, care semăna cu prinţul; în vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, incolăcind tulpinile lor printre ramurile copacilor, făcând astfel bolţi stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viaţă, şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci şi câtorva sirene, care şi ele o spuseră prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă, că una dintre acestea văzuse şi ea serbarea de pe corabie, cunoştea pe prinţ, şi ştia locul unde era împaraţia lui.

- Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese; şi luându-se de mâini, în şir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului printului.

Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite; scări mari de marmură duceau înlăuntru şi-n grădină; mai multe turnuri aurite străluceau pe acoperiş, şi printre stâlpii galeriilor erau statui de marmură care păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele şi covoare de-o uimitoare bogaţie, şi pereţii aco-periţi cu minunate zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printr-un tavan de cristal, încălzea florile cele mai rare care creşteau sub o veşnică ploaie de picături strălucitoare.

De-atunci mica sirenă venea adeseori în locul acesta, şi noaptea, ca şi ziua; se apropia de ţărm şi îndrăznea chiar să se aşeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinţ, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faţa ei într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe, şi cei care zăreau vălul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebădă cu aripile-ntinse.

Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinţ, şi atunci se bucură că-i scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi, şi din zi în zi tot mai mult dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a ei; apoi oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe munţi, deasupra, până dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi şi păduri nemărginite. Surorile ei nu ştiau să-i spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle; întrebă atunci pe bunica ei care cunoştea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesa, trăiesc ei veşnic? Nu mor şi ei ca noi?

- Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor şi ei; şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani; şi când încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu sunt morminte pentru corpuri neînsufleţite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârşit. Noi suntem ca trestiile verzi; odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet care trăieşte veşnic, care trăieşte şi după ce corpul lor s-a prefăcut în ţărână; sufletul acesta se înalţă în văzduh până la stelele care lucesc, şi, precum ne ridicăm noi din fundul apelor, ca să vedem locurile unde trăiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă în lumi încântătoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele mării.

- Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? zise mica sirenă mâhnită; aş da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca să fiu şi eu fiinţă omenească, o zi, numai o zi, şi să mă pot ridica pe urmă în împărăţia cerurilor.

- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna; noi suntem rnult mai fericiţi aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar să mor într-o zi, şi să mă prefac în spumă; pentru mine n-au să mai fie nici şoapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor?

- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă. Ar trebui ca un om să simta pentru tine o iubire fară margini, sa-i fii mai scumpă decât tatăl şi mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul şi inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna ta şi el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, numai atunci sufletul lui s-ar împărtăşi, şi ai putea şi tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumuseţe, cum e coada ta de peşte, la ei pe pământ e ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie c-au nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare!

Mica sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de peşte.

- Să fim vesele! zise bătrâna, să jucăm şi să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit; asta e o bucăţică bună de timp, o să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte.

Nu se pot închipui pe pământ minunaţiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari aşezate de-o parte şi de alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie, şi prin pereţii străvezii împrăştiau lumina asta şi-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul şi ca argintul.

În mijlocul sălii curgea un râu larg, în care jucau delfinii şi sirenele în sunetul glasului lor fermecator. Nimeni însă nu cânta mai frumos ca mica sirenă, şi toată lumea o lăuda aşa de mult, că, pentru o clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă îşi întoarse gândul iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinţ şi la sufletul lui nemuritor. Ieşi binişor din palat, depărtându-se de cântece şi de veselie, şi se duse-n grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă:

- Acum pluteşte-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul şi din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele, şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Aş face orice, numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Pe când joacă şi petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la vrajitoarea mării, de care-am avut atâta groază pâna azi. Ea va şti poate să-mi dea sfaturi şi să-mi vină în ajutor.

Şi ieşind din grădiniţa ei, mica sirenă se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarbă nu creştea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuşiu, se întindea până la o cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, şi înghiţea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori, ca să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toţi copacii şi toate tufişurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante: păreau că-s şerpi cu sute de capete, ce ieşeau din pământ. Ramurile erau nişte braţe lungi şi lipicioase, şi în loc de degete aveau viermi care mişcau mereu. Braţele acestea se încolăceau peste tot ce puteau apuca, şi nimic nu mai scăpa.

Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă; dar gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă braţele pe piept şi înotă astfel repede ca un peşte, printre urăţeniile acelea, ce fiecare ţinea câte o pradă în braţe, ca în cleşte de fier, fie schelete albe de înecaţi, fie vâsle, lăzi, sau oase de animale. Şi prinţesa înlemni de groază când văzu şi o mică sirenă sugrumată în încleştarea braţelor acestora.

În sfârşit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde şerpi uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcuta toată numai din oasele înecaţilor; acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce zahăr. Ea zicea că şerpii aceia scârboşi sunt puişorii ei, şi-i plăcea să şi-i încolăcească peste pieptul ei, care semăna cu un burete de mare.

- Ştiu ce vrei, zise ea, văzând pe mica sirenă; dorinţa ta e o nebunie; totuşi voi face să ţi se împlinească, dar ştiu că asta are sa-ţi aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de peşte, şi s-o înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii, şi asta, pentru ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să-ţi dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă şi broscoiul şi şerpii.

- În sfârşit, bine-ai făcut c-ai venit; mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu, şi ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul zorilor. Te-aşezi pe ţărm, şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar să ştii că asta are să te doară, ca şi cum te-ar tăia cineva c-o sabie ascuţită. Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va sângera şi îţi va pricinui dureri, ca şi cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor.

- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prinţ şi la sufletul nemuritor.

- Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în fiinţă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău; şi dacă prinţul, uitând de tatăl şi mama lui, nu te va iubi din tot sufletul şi inima lui, şi nu te va lua de soţie în faţa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, şi tu nu vei mai fi decât puţină spumă pe culmea valurilor.

- Mă învoiesc, zise printesa, albă ca de ceara.

- Atunci, dacă-i aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă plăteşti; şi eu nu-ţi cer puţin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mării: tu crezi că farmeci pe prinţ cu el, dar eu tocmai glasul tău ţi-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preţ; căci pentru ca să aiba leac, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

- Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne?

- Faţa ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin, şi ochii tăi fermecători; asta-i de-ajuns ca să răpesti inima unui om. Haide! Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai, şi îţi voi da băutura.

- Fie! răspunse prinţesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută.

Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

- Bun lucru e curaţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curga în căldare.

Ieşi un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, şi când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă limpede.

- Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţa. Daca polipii ar umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta, şi braţele şi degetele lor vor sări în mii de bucaţi.

Sfatul acesta era zadarnic; căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriaţi. Astfel trecu ea prin pădure şi peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de bună seamă că toată lumea dormea şi ea nu îndrăzni să intre. Nu le mai putea vorbi. Şi în curând trebuia să-i părăsească pentru totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecură în grădină, culese căte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutari palatului, şi se ridică deasupra apei.

Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prinţului. Luna lucea pe cerul senin. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura; simţi ca şi cum o sabie tăioasa i-ar fi despicat trupul, leşină şi rămase ca moartă. Soarele se ridicase mult deasupra mării, când ea se deşteptă în junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei stătea frumosul prinţ, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îşi plecă ochii în jos, şi văzu că nu mai avea coadă de peşte, ci în locul ei erau două picioare albe şi frumoase. 

Prinţul o întrebă, cine e şi de unde vine; ea îl privi cu un aer blănd şi trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o luă de mână şi o duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totuşi fiind la braţul prinţului, ea urcă, uşoară ca un fulg, scara cea de marmură, şi toată lumea se minuna de mersul ei lin şi mlădios. Fu îmbrăcată în mătase şi în zabranic scump şi ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei; cu toate acestea ea tot mută rămânea. Roabe, îmbracate în aur şi mătase, cântau în faţa prinţului vitejiile strămoşilor lui, ele cântau frumos, şi prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile.

"Dac-ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"

Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu a juca mica sirenă, ridicând braţele-i albe si ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atinga pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toţi fură cuprinşi rapid de farmecul acesta nespus; prinţul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodata, şi-o îngădui să doarmă la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însa nici nu bănuia suferinţele ce îndurase ea jucând.

A doua zi prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l poată urma călare. Străbătura astfel împreună pădurile înmiresmate şi se urcară în munţi înalţi; sirena râdea, deşi numai ea stia cât suferea.

Noaptea cănd toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmură până la malul mării, unde-şi răcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau; şi toate amintirile copilăriei o împresurau atunci.

Într-o noapte, zări pe surorile ei ţinându-se de mână; ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau, că mica sirenă nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate nopţile, şi o dată aduseră şi pe bunica lor bătrâna, care de mulţi ani nu mai scosese capul din mare, şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întinsera mâinile spre fata lor; dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile ei.

Din zi în zi prinţul iubea mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil draguţ şi bun, fără a se gândi s-o ia de soţie. Şi pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor, şi să nu fie într-o zi numai puţină spumă de mare, trebuia ca neapărat prinţul să o ia de nevastă.

- Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte? iată ce păreau a-l întreba ochii bietei copile.

- Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi eşti mai apropiată, şi semeni cu o fată pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânăra, mă găsi pe mal şi îmi scăpă viaţa, dar n-am văzut-o decât de două ori, şi niciodată nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, şi uneori înlocuieşti chipul fetei acesteia în sufletul meu.

"Doamne, îşi zise în gând mica sirenă, el nici nu bănuieşte că eu l-am purtat pe valuri pană la mănăstire şi l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeşte. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată de-acolo; poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi şi-i voi închina lui toata viaţa mea".

- Prinţul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin, auzi ea într-o zi; el pre-găteşte o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea numai să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe fata lui de soţie.

Aceste vorbe făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea ştia mai bine ca oricine gândurile prinţului, deoarece el îi spusese: "Fiindcă doresc părinţii mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prinţesă, dar niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire, mai degrabă te-aş lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecatori, cu toate că eşti mută".

Şi sărutand-o pe frunte prinţul plecă.

- Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.

Apoi el îi vorbi de furtuni şi de mare când e înfuriată, de peştii ciudaţi şi de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o făceau să zâmbească.

Cine cunoştea fundul mării mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilaţi, ea, şezând pe marginea corabiei, îşi adâncea privirea în apa străvezie, şi i se părea că vede palatul tatălui ei, şi pe bătrâna bunică având ochii aţintiţi spre corabie. Într-o noapte îi apărură surorile ei: ele priveau cu mâhnire şi îşi frângeau mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne, şi îşi dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar, şi ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să creadă că n-a văzut decât spumă de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin. Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălţimile turnurilor, şi soldaţii se puseră-n rânduri cu steagurile desfăşurate şi cu armele strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbatoare: balurile şi petrecerile se ţineau lanţ, numai prinţesa nu venise încă de la mănăstire, unde se zicea ca a fost trimisă ca să înveţe toate îndatoririle împărăteşti. În sfârşit sosi şi ea.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă era prinţesa; i se împlini în sfârşit dorinţa asta: trebui să recunoască şi ea că niciodata nu văzuse chip mai frumos, faţă mai albă şi mai curată, şi ochi mai adânc întunecaţi, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr fermecători.

- Tu eşti! strigă prinţul când o zări, tu eşti cea care m-ai scăpat de la moarte acolo pe ţărm. Şi strânse în braţe pe logodnica lui, care se înroşise toată. E prea multă fericire! urmă el, întorcându-se spre mica sirenă. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăşi fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult ca toţi.

Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima zdrobită.

În ziua nunţii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară şi să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în tot ţinutul; crainici vestiră logodna pretutindeni în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare miresme ardeau în cătui de argint, preoţii legănau cădelniţele; cei doi logodnici ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur şi mătase, mica sirenă era de faţa la cununie; dar urechile ei n-auzeau cântările, ochii ei nu vedeau sfânta slujbă, nu se gândea decât la moartea ei apropiată şi la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În aceeaşi seara cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se aşezase un cort împărătesc de purpură şi de aur, unde se pregătise un pat măreţ, pânzele se umflară, şi corabia lunecă uşor pe marea liniştită.

Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile, şi marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica sirenă îşi aminti atunci de seara când, pentru întâia oară, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse şi ea în joc, zburând cum zboară rândunica,încât uimi pe toţi cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputinţă însă a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care părăsise rudele şi lumea ei, îşi jertfise glasul fermecator, şi suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adânca şi cerul înstelat. Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul nopţii ţinura jocul şi veselia pe corabie, şi ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor; totul intră în tăcere, şi rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu braţele-i albe pe bordul corabiei se uita spre răsărit unde se iveau zorile; ea ştia că prima rază de soare o va ucide.

Deodată surorile ei ieşira din mare, albe ca şi dânsa; părul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tăiat.

- L-am dat vrăjitoarei, zisera ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor şi să nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta; vezi ce ascuţit e. Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânţi în inima prinţului, şi cănd săngele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni şi se vor schimba într-o coadă de peşte. Te vei face iarăşi sirenă; te vei coborî în apă cu noi, şi numai peste trei sute de ani vei muri şi te vei preface în spumă de mare. Dar grăbeşte-te, căci clipa când soarele va răsări, trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l şi vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roşie in faţa noastră? Peste câteva clipe soarele se va ivi, şi totul va fi sfărşit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui pe care-l iubise atăt de mult. Apoi întorcându-şi privirile spre răsăritul care se înroşea din ce în ce, se uită când la cuţitul tăios, când la frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui, ridică arma cu o mâna tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită o dată la prinţ şi se aruncă în mare, unde-şi simţi corpul topindu-se în spumă.

În clipa aceea soarele ieşi din valuri; razele-i calde şi binefăcătoare cădeau pe spuma rece, şi mica sirenă nu se simţea încă nimicită; ea văzu soarele strălucind, norii de purpură şi pe deasupra ei plutind mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau aşa de dulce şi aşa de tainic, că nici o ureche omenească n-ar fi fost în stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea trup la fel ca fiinţele acelea şi că încet, încet, se lămurea din spumă.

- Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pământesc.

- La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor şi nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, veşnicia vieţii lor atârnă de puterea altuia. Ca şi sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni, le ducem răcoarea binefăcătoare şi răspândim în aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sănătate şi voie bună. Şi numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleaşi sforţări, ca şi noi; ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare din toate încercările, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poţi, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Şi mica sirenă, ridicându-şi braţele spre cer, simţi pentru întâia oară că i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie; sirena văzu pe prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum se uitau cu înduioşare la clocotul de spumă, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevazută, ea săruta fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ, şi apoi se înăltă cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.
 povesti sirena

Vezi mai multe din Desene animate pe 220.ro

Vezi mai multe video din Animatie